Tragedia comunelor, tragedia Uniunii Europene, tragedia monedei comune

Mecanismul de euro-socializare prin inflație a îndatorării iresponsabile, a îndatorării realizate prin expandarea economisirilor cetățenilor Eurozonei subțiate de multiplicarea inflaționistă a creditului, sunt circumstanță agravantă aparte a „ordinii” monetare / economice din UE și explicație fundamentală a deranjului prezent.

Îndeobște, o carte, prin însăși natura ei, „mai așezată”, reprezintă un produs nu neapărat de cea mai mare actualitate; comparativ cu analiza la zi a evenimentelor, cel puțin. Însă asta cu excepția cazului în care cartea este vizionară, și asta nu prin pariuri de ghicitor, ci prin rigoarea explicațiilor aduse realității despre care se face vorbire. Recent ajuns în România, un tânăr economist german, Philipp Bagus, avea să aducă cu el o astfel de lucrare, al cărei titlu și tratament vor rămâne actuale chiar și după multe zile de „mâine”: Tragedia euro.

Nivelul standard al tragediei (monetare a) comunelor: orice stat este beneficiar-complice al suprautilizării „expansiunii interne a creditării”

În prezent, când Italia o apucă grăbit pe drumul declarării falimentului – urmând pașii pe care Grecia îi făcea cu aproape un an în urmă, un astfel de studiu este dens în actualitate. Tragedia euro reprezintă o aplicare a logicii populare a teoriei „tragediei comunelor” în zona monetar-bancară europeană. Identificată de economiștii Școlii Austriece de Economie, din „parohia” căreia vine și economistul amintit, în spațiul sistemelor bancare cu rezerve fracționare (cum avem în prezent în întreaga lume – adică un sistem în care băncile pot da cu împrumut mai mulți bani decât atrag efectiv prin depozite la termen), teoria „tragediei” spune că fiecare bancher/bancă în parte este motivat/ă să expandeze creditele livrate economiei, încercând astfel să administreze o felie cât mai mare din pool-ul de active-împrumuturi pe care sistemul le poate permite să existe prin mecanismul multiplicării creditului. Aceasta în timp ce costurile acțiunilor lor iresponsabile sunt redistribuite automat către restul agenților economici. Dacă „tragedia comunelor” în varianta mai trivială vorbea despre pășunatul excesiv pe islazul public, în cea monetar-bancar putem vorbi de „pășunatul” statului (prin redistribuirea puterii de cumpărare, grație expansiunii bancarizate, inflaționiste a creditului) prin economisirile societății.

Nivelul euro-agravat al tragediei: statele membre din Eurozonă sunt beneficiare-complice ale suprautilizării „expansiunii euro-creditării”

Cartea este importantă pentru că observă mecanismul autodistructiv care explică întru-totul dinamica crizei elene (și acum și pe cea a Italiei), ca vârf al unui aisberg paneuropean care are la bază, ubicuu, viciul banilor de hârtie și al sistemului bancar cu rezerve fracționare. Altfel spus, fapt este că economiile moderne operează cu i). o monedă de hârtie emisă monopolist și discreționar de banca centrală (creând, așadar, hazard moral și de partea monopolistului, și de cea a beneficiarilor rentelor sale), monedă circulată și multiplicată entuziast de ii). bănci, instituții financiare care funcționează în amintita „tragedie a comunelor”, ele supra-exploatând economisirea reală din societate, în baza principiului „rezervelor fracționare”, diluându-o prin multiplicare artificială a creditului monetar și câștigând profituri reale grație dinamicii favorabile a inflației (ca prim auto-beneficiari ai expansiunii monetare, alături de… statul îndatorat). Deși consecințele comportamentale la nivel societal ale existenței „producătorului monopolist de bani” și ale „sistemului rezervelor bancare fracționare” sunt comune nu doar în tot perimetrul Europei unite, ci peste tot pe mapamond, înființarea monedei euro implică un strat aparte de consecințe. Astfel, configurarea instituțională a Eurosistemului în Uniunea Monetară Europeană (UME) e în așa fel încât toate guvernele pot utiliza (indirect) Banca Centrală Europeană (BCE) pentru a-și finanța deficitele. Dacă într-o jurisdicție națională clasică, o bancă centrală poate să finanțeze deficitele unui singur guvern prin cumpărare de obligațiuni guvernamentale și/sau prin acceptarea acestora drept colateral pentru noile împrumuturi monetare către sistemul bancar tutelat (și care le va expanda mai departe), în UE (mai precis în Eurozonă) apare situația în care mai multe guverne devin capabile să se finanțeze printr-o singură bancă centrală, numita BCE.

Iar acest mecanism de euro-socializare prin inflație a îndatorării iresponsabile, a îndatorării realizate prin „suprapășunarea” economisirilor cetățenilor Eurozonei subțiate de multiplicarea inflaționistă a creditului, sunt circumstanță agravantă aparte a „ordinii” monetare / economice din UE și explicație fundamentală a deranjului prezent.

Prezenta tragedia greacă e, de fapt, și o tragedie a proiectului monetar european comunitar

Evoluțiile fiscale din Grecia ultimilor ani sunt paradigmatice pentru tragedia euro și pentru stimulii perverși pe care logica „tragediei comunelor” le-a instilat în mentalitatea politicienilor. După cum şi Bagus observa în cartea sa, la momentul intrării Greciei în UME, s-au combinat trei factori incitatori la deficite excesive. În primul rând, Grecia a fost admisă la un curs de schimb foarte mare: la acest curs și la salariile predominante, mulți muncitori erau necompetitivi comparativ cu cei din țările nordice, iar pentru a atenua problema, remediile disponibile erau fie reducerea veniturile pentru a crește productivitatea, fie creșterea cheltuielilor guvernamentale pentru a subvenționa șomajul (prin indemnizații de șomaj sau scheme de pensionare timpurie), fie a angaja direct acei muncitori necompetitivi ca funcționari publici; din cauza sindicatelor, prima alternativă a ieșit din discuție, iar politicienii au ales, complice, a doua și a treia alternativă, ceea ce presupunea… deficite mai mari. În al doilea rând, pătrunzând în UME, guvernul elen era stimulat de o garanție implicită de salvare din partea BCE și a membrilor Eurozonei; ratele dobânzii la obligațiunile guvernamentale grecești au scăzut și au ajuns cam la nivelul randamentelor germane, echivalență fatalmente ridicolă; astfel, costurile marginale aferente deficitelor din ce în ce mai mari au scăzut, căci dobânzile diminuate permiteau extinderea volumului de împrumuturi pentru finanțarea acestor deficite. În al treilea rând, intra în scenă euro… tragedia comunelor, incitând la supraexploatarea pool-ului de avuție/economisire comunitară: efectele comportamentului fiscal nesăbuit al Greciei putea fi, în parte, externalizat altor membri ai UME grație acceptării de către BCE a obligațiunilor publice grecești drept colateral în injecțiile monetare; așadar, Grecia era ajutată mult înainte de planurile de salvare „explicite”.

Costurile deficitelor grecești erau parțial transferate către alte țări din UME. BCE a creat noi euro, acceptând obligațiunile guvernamentale ale Greciei drept colateral

Rezumând și acest mecanism: este evident faptul că băncile au cumpărat obligațiunile grecești deoarece știau că BCE le va accepta drept colateral pentru noi împrumuturi; exista o cerere pentru aceste obligațiuni grecești fiindcă dobânda plătită către BCE era mai mică decât dobânda pe care băncile o primeau de la guvernul Greciei. Fără acceptarea acestor obligațiuni de către BCE drept colateral pentru împrumuturi, Grecia ar fi trebuit să plătească dobânzi mult mai mari și poate s-ar fi potolit mai din vreme cu îndatorarea. De fapt, guvernul Greciei a fost salvat sau susținut de restul UME într-o… „tragedie a comunelor” de foarte mult timp. Costurile deficitelor grecești erau parțial transferate către alte țări din UME. BCE a creat noi euro, acceptând obligațiunile guvernamentale ale Greciei drept colateral, iar datoriile grecești au fost astfel monetizate. Guvernul a cheltuit banii primiți din vânzarea obligațiunilor pentru a câștiga și a crește susținerea populației, „corupând-o frumos”. Când prețurile au început să crească în Grecia, banii au zburat către alte țări, crescând prețurile în restul UME. În alte state membre, oamenii au văzut costurile cumpărăturilor crescând mai repede decât veniturile lor: inflația. Acest mecanism a presupus și presupune, fără doar și poate, o redistribuire în favoarea Greciei. Guvernul elen ajunsese să fie salvat de către restul UME printr-un transfer constant de putere de cumpărare către națiunea coruptă populist de acesta. Dar un transfer pe care, o dată depistat, națiunile vigilente și guvernele oneste nu-l pot tolera la infinit.

De la tragedia elenă, la „a doua cădere a Romei”?

Înlocuind Grecia cu orice alt nume de stat „indisciplinat” din conclav, putem percepe magnitudinea viciului sistemic al Eurozonei. Iar dacă cineva își poate imagina că așa ceva are virtuți ziditoare, probabil că nu a înțeles mult din știința economiei. Cea obositor de simplă; ne-axată pe pariuri contrare stimulentelor naturii umane.