Guvernul dinaintea Cabinetului Cioloş a anunţat cu subiect şi predicat că reduce taxele şi măreşte salariul minim pentru a impulsiona consumul şi, iată, în statisticile anului 2015 se vede că întreaga economie a fost trasă în sus de consum.

Ceea ce i-a „scăpat“ însă fostului guvern a fost capacitatea precară a producţiei autohtone de a susţine o cerere mai mult decât agresivă.

A stimula consumul fără să investeşti în producţie - ceea ce s-a întâmplat în 2014-2015 - este echivalent cu a deschide larg porţile importurilor.

Bruma de venituri în plus, dublată de ispititoarele ieftiniri de pe rafturile cu produse alimentare, a (re)deschis apetitul „Tigrului“ şi acesta, negăsind în ţară ceea ce-i trebuia, a început să se îngraşe consumând de peste graniţă.

Natural ar fi ca producţia autohtonă să susţină o bună parte din cererea internă, dar în România nu se întâmplă deloc aşa.

Dimpotrivă: din cauză că investiţiile sunt direcţionate aiurea, românii ajung să consume din import produse pe care de câteva sute de ani le obţineau în ţară - ceapă, usturoi, praz, brânză, caş, lapte, mere, miere, cireşe, căpşune, ouă, apă minerală...

Este elocvent, în acest sens, paradoxul anului 2015: agricultura a avut un minus de aproape 10%, dar creşterea consumului de alimente a fost atât de mare (+20%) încât a depăşit-o pe cea din anul de boom 2008.

Practic, „Tigrul“ nostru şi-a prins coada într-un cerc vicios în care producţia nu mai poate creşte din cauza importurilor (pieţele fiind invadate de mărfuri ieftine aduse de peste graniţă), iar importurile cresc pe fondul incapacităţii producţiei de a acoperi cererea internă.

Trebuie precizat că, în general, importurile nu sunt malefice pentru o economie, dar când acestea ajung să înlocuiască producţia care putea fi locală şi când depăşesc exporturile sunt dăunătoare pentru că sufocă pieţele şi provoacă „hemoragii“ de valută.

Un alt paradox, la fel de nociv, este întâlnit în industrie: volumul mărfurilor obţinute a fost pe plus (2%), dar preţul acestora este pe minus (2,5%).

În tot mai multe ramuri industriale - se vede tot în statisticile oficiale - preţurile mărfurilor scad încontinuu, lună de lună, încă din vara lui 2014.

Dacă aceste ieftiniri au fost sprijinite oarecum de scăderea costurilor de producţie, atunci avem o evoluţie mai mult decât favorabilă, practic o corecţie a scumpirilor „nedrepte“ din anii anteriori.

Dar ce ne facem cu domeniile în care costurile au crescut (sau, cel mult, au stagnat) şi preţurile au scăzut?

Ei bine, industriaşii din acele domenii nu au decât două soluţii: austeritatea, pentru a-şi menţine afacerea pe linia de plutire, sau închiderea afacerii.

Reamintim că în Europa sunt tot mai mulţi industriaşi aflaţi în faţa acestei dileme, Europa fiind de mai multă vreme lovită de deflaţie.

Cu astfel de beteşuguri, pe care le-a mai avut şi în 2008, ameninţat şi de pericolele externe, „Tigrul“ nostru zburdă totuşi vesel pe pajiştile fals înfloritoare ale statisticilor ce-i sunt favorabile.

Şi nu e nimeni pe-aproape, să-l avertizeze că marginea prăpastiei este colea, la câţiva paşi, acolo unde totul se opreşte brusc (ca în 2009) şi nu te mai salvează nici cererea internă, nici reducerile de taxe, nici politicile relaxate.

Te mai salvează doar austeritatea.