În istoria ultimilor 100 de ani, crizele economice au avut de cele mai multe ori cauze intrinseci. Criza din 1929 este, în genere, definită ca o criză de supraproducţie, cu efecte multiple în economie şi societate. Au urmat crizele petrolului, criza dot-com de la începutul anilor 2000 şi, acum 13 ani, ultima criză economică majoră, cu rădăcini în sectorul financiar. 

Şi pandemia din anul 2020 a adus cu ea o criză economică, numai că de această dată, germenii crizei sunt exteriori sistemului economic. Avem de-a face cu o criză atipică, în care necesităţi de ordin sanitar au închis la ambele capete canalul cerere – ofertă, determinând, pentru majoritatea industriilor, un blocaj aproape total. Anumite sectoare suferă – peste tot, nu doar în România - mai mult decât altele. Sectoare precum Horeca, retail-ul non-alimentar, transporturile sau industria auto trec, în mai puţin de 15 ani, printr-o a doua sau chiar a treia restructurare. 

Rolul guvernelor este şi el adus din nou în discuţie în acest context, unii afirmând că menirea executivelor nu este aceea de a interveni în economia liberă. Într-adevăr, nu acesta este rolul lor, atât doar că guvernele au responsabilitatea ultimă în ceea ce priveşte funcţionarea generală a economiei şi stabilitatea socială. Este evident că diferitele măsuri luate în anumite contexte şi în anumite ţări, precum preluarea (de altfel temporară) unor companii sau bănci, nu au avut drept scop afirmarea statului ca un actor activ în economie, ci conservarea capacităţii de funcţionare a economiei ca ansamblu.

În contextul în care companiile din România au nevoie ca de aer de lichiditate pentru a-şi putea continua activitatea, a apărut măsura acordării unui plafon (iniţial în valoare de 15 miliarde de lei, acum în curs de dublare, până la 30 de miliarde de lei) de garantare în proporţie de până la 90% a creditelor luate de IMM-uri afectate de criză, cu subvenţionarea în proporţie de 100%, până la sfârşitul acestui an, dar cu posibilitatea prelungirii, a costurilor finanţării, fie ele dobânzi, comision de garantare sau alte costuri legate de acordarea finanţării.

Programul IMM Invest România este primul de acest tip şi această amploare adresat întreprinderilor mici şi mijlocii de la noi în ultimii 30 de ani, cu o valoare a garanţiilor acordate de stat care depăşeşte 6 miliarde de euro. Este un program modern, o măsură pe care şi alte state din Uniunea Europeană au luat-o, pentru a-şi sprijini propriile companii care sunt coloana vertebrală a economiei UE.

Pe fondul nevoilor mari din societate, în spaţiul public dezbaterile legate de amploare măsurilor luate de guvernul condus de Ludovic Orban în contextul pandemiei au devenit la ordinea zilei şi sunt analizate în fel şi chip de specialişti şi mai ales de nespecialişti. Aproape toate aceste dezbateri se referă la volumul sumelor alocate. Banii nu au fost puţini. Doar în şomajul tehnic, de exemplu, bilanţul de la sfârşitul lunii mai arată că guvernul a reuşit un rezultat foarte bun: 2,8 miliarde de lei au fost plătiţi pentru aproximativ 1.800.000 de persoane.

Programul IMM Invest poate avea un efect multiplicator important în economie. Măsurile propuse de guvern au în vedere mărirea gradului de accesibilitate al companiilor, însă gradul efectiv de absorbţie depinde de bancabilitatea fiecărei companii şi măsura în care ea răspunde criteriilor instituţiilor de credit. Este foarte important ca publicul şi companiile să înţeleagă că nu este vorba despre bani făcuţi cadou, ci despre un instrument gândit în aşa fel încât să producă valoare şi să mobilizeze ţesutul economic la mai multe niveluri. În România există aproximativ 80.000 – 100.000 de IMM-uri cu cifra de afaceri de peste 1 milion de lei şi potenţial bancabile, iar programul este acoperitor, inclusiv pentru companii care în mod normal nu s-ar fi încadrat în criteriile băncilor.

Există de asemenea voci care vorbesc despre ”helicopter money”, adică bani distribuiţi gratuit, practic făcuţi cadou contribuabililor - persoane fizice sau firme, oferind exemplul unor ţări occidentale dezvoltate. Aceste acţiuni se pot realiza într-un singur fel: punând în mişcare tiparniţa de bani. România, spre deosebire de multe dintre ţările citate ca exemple, nu este emitent de valută de rezervă la nivel global, aşa că orice iniţiativă în această zonă nu ar provoca decât inflaţie galopantă şi o degradare accentuată a principalilor indicatori macro, cu un efect multiplicator redus spre zero.