Economiştii Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff (fost director de cercetare la FMI), ambii profesori la Harvard, şi-au căpătat renumele de “naşa şi naşul austerităţii” încă din 2009, când au publicat bestseller-ul This Time Is Different (“De data aceasta e altfel”) în care arată cum, de-a lungul ultimilor 800 de ani, datoriile externe mari au îngropat economiile a zeci şi zeci de ţări. Un an mai târziu, cei doi au publicat un studiu pe aceleaşi coordonate în American Economic Review, una dintre cele mai prestigioase reviste de specialitate din domeniul economiei. (A fost înfiinţată în 1911 şi este cea mai citată revistă de economie din baza ISI).

Studiul, intitulat “Creşterea economică în vremuri de îndatorire” [.pdf], oferă o concluzie simplă şi clară, numai bună de ridicat la rang de axiomă: ţările cu o economie dezvoltată îşi permit să contracteze o datorie publică de până la 90% din PIB; dacă trec de acest prag, riscă o contracţie economică anuală de 1% (mediană). Ameninţarea datoriei este şi mai gravă în cazul ţărilor cu o economie în curs de dezvoltare (cum ar fi România): când se ajunge la un raport datorie externă/PIB de 60%, contracţia este de 2%;  când se trece de 90%, rata de creştere a PIB-ului se înjumătăţeşte.

“Cea mai influentă analiză economică din ultimii ani”

Ca şi volumul care a precedat-o, lucrarea a devenit la scurt timp faimoasă în cercurile economiştilor şi politicienilor, laureatul Nobel pentru Economie (şi adversar înverşunat al austerităţii) Paul Krugman descriind-o drept “cea mai influentă analiză economică din ultimii ani”. Olli Rehn, comisarul pentru afaceri economice şi monetare al Uniunii Europene, a invocat în repetate rânduri “regula celor 90 de procente” în discuţiile pe tema reglementării nivelului de îndatorire a statelor membre - discuţii care au început la sfârşitul lui 2009 pe fondul intrării Greciei în criză. [Vezi aici un discurs de-al său din iunie 2011 ţinut în faţa membrilor Consiliului pentru Relaţii Externe].

În America, un editorial publicat în The Washington Post vorbea de pragul de 90% ca despre un fapt de necontestat. Iar deputatul Paul Ryan, preşedinte al comisiei pentru buget din Camera Reprezentanţilor şi fost candidat Republican la vice-preşedinţie, şi-a bazat o parte din proiectul de buget pe datele şi concluziile oferite de Reinhart şi Rogoff [.pdf, vezi p.80]. Studiul celor doi, spune Ryan în documentul său, “confirmă concluzia de bun-simţ” că un nivel ridicat de îndatorire duce invariabil la declin economic.

O banală temă de casă

În economie, însă, ca şi în alte domenii ale ştiinţelor sociale de altfel, concluziile “de bun simţ” nu au întotdeauna acoperire în realitate. Va fi părând logic ca, pe timp de recesiune, statul trebuie să strângă cureaua şi să înceteze să se mai împrumute pentru a plăti salariile tuturor bugetarilor. Însă în realitate accelerarea îndatoririi pe perioada de sărăcie s-ar putea să fie soluţia optimă pentru a ieşi din criză, fără a sacrifica slujbele unui număr mare de lucrători la stat. Aceasta este concluzia la care ajung din cei în ce mai mulţi economişti care iau la reanalizat politicile de austeritate puse în aplicare în Europa şi Statele Unite. Iar punctul de plecare al multora, cel puţin în ultima vreme, este o lucrare a trei economişti de la University of Massachusetts Amherst (UMass) în care studiul lui Reinhart şi Rogoff (R&R) este făcut pur şi simplu praf. 

Totul a început cu un banal exerciţiu într-un curs de econometrie. Thomas Herndon, doctorand în anul trei la Economie, a primit ca temă de casă replicarea calculelor unui studiu de referinţă. Herndon a ales lucrarea lui Reinhart şi Rogoff. Folosindu-se de o mână de date publicate de către FMI şi alte instituţii similare, doctorandul a refăcut câteva dintre ecuaţiile celor doi. Nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că îi este imposibil să ajungă la aceleaşi rezultate ca şi R&R. Bucuros că tema sa de casă începea să fie interesantă şi curios să vadă dacă faimosul studiu conţine într-adevăr niscaiva necorcondanţe, Herndon le-a scris un email celor doi economişti cerându-le atât datele brute cu care au lucrat, cât şi spreadsheet-ul de Excel în care îşi efectuaseră calculele. Iniţial, R&R nu i-au răspuns la email – ceea ce era şi previzibil, dată fiind diferenţa de statură profesională dintre doi economişti faimoşi pe plan mondial şi un biet doctorand. Herndon le-a mai scris însă de câteva ori, anunţându-i în cele din urmă că va publica o lucrare bazată doar pe datele pe care le găsise prin alte părţi, lucrare în care va explica că ecuaţiile lor nu par a sta în picioare. De data aceasta, R&R i-au răspuns la email şi i-au spus că nu au niciunul vreme să se uite pe lucrarea sa, însă că nu au nimic împotrivă să-i trimită informaţiile pe care le ceruse insistent în mesajele sale. Spreadsheet-ul care avea mai apoi să devină faimos era ataşat la emailul de răspuns.  

Greşelile lui Reinhart şi Rogoff

“Când m-am uitat pe spreadsheet-ul lor, mi-am dat seama că suspiciunile mele se confirmă” povesteşte Herndon într-un interviu oferit Adevărului între o discuţie cu BBC şi una cu Al Jazeera. “N-am putut nicicum să ajung la rezultatul lor de creştere negativă pentru categoria de ţări avansate cu o rată de îndatorire de peste 90%. Şi am încercat în mai multe feluri, dar tot nu mi-a ieşit”. Şi nu i-a luat mult tânărului ca să-şi dea seama de ce nu reuşise să duplice rezultatele lui R&R: calculele acestora erau greşite din mai multe puncte de vedere.

Prima greşeală: Economiştii au exclus din analiza lor datele referitoare la Noua Zeelandă între anii 1946 şi 1949, Australia între 1946 şi 1950 şi Canada între 1946 şi 1950. Aceste ţări au cunoscut o dezvoltare rapidă în aceste perioade în ciuda unui nivel foarte ridicat de îndatorare. Dacă indicii lor ar fi fost luaţi în considerare, rezultatul final al studiului ar fi arătat cu totul altfel. Într-un articol publicat în The New York Times drept răspuns la criticile aduse de echipa de economişti de la UMass Amherst, R&R nu oferă o explicaţie satisfăcătoare în privinţa acestor excluderi de date, spunând doar că cercetarea arhivală este mai dificilă decât cred unii şi că datele omise în studiu au fost reintroduse într-o lucrare ulterioară.

A doua greşeală: R&R au folosit o metodă ciudată de ponderare a ţărilor în analiza lor. Mihnea Tudoreanu, coleg de doctorat cu Herndon la UMass Amherst, explică pentru Adevărul în ce constă această eroare: “Studiul acesta se bazează pe nişte observaţii, adică o observaţie înseamnă o ţară care într-un anumit an a avut un anumit raport datorie/PIB. Bun, şi ei în loc să însumeze toate aceste observaţii – adică Anglia în 1952 plus Noua Zeelandă în 1951 plus o altă ţară în 1976 - şi apoi să facă media, ei ce-au făcut? Mai întâi au făcut media pe ţară, după care au făcut media ţărilor. […] Marea Britanie, de exemplu, a avut 19 observaţii, adică 19 ani în care raportul datoriei externe faţă de PIB era mai mare de 90%. [...] La Noua Zeelandă, au luat o singură observaţie, adică s-au uitat la un singur an, deşi trebuiau să se uite la mai mulţi ani. […] Mai întâi au făcut media pe Marea Britanie, pe urmă ‘media’ pe Noua Zeelandă şi pe urmă au făcut media între acestea două. Deci acel un an în Noua Zeelandă contează la fel de mult cât contează 20 de ani în Marea Britanie. [...] Asta e o greşeală elementară de statistică. Cu cât ai mai puţine observaţii, cu atât şansele sunt mai mari ca ceea ce observi să fie rezultatul unei coincidenţe. Cu cât ai mai multe observaţii, cu atât mai mult se apropie media observaţiilor tale de media reală a fenomenului pe care îl studiezi. [...] Nu poţi să tragi concluzii general valabile despre toată lumea în istoria omenirii bazându-te pe un an în Noua Zeelandă!” În răspunsul lor, R&R îşi argumentează metoda de ponderare prin necesitatea eliminării excepţiilor care ar corupe calculele.

A treia şi cea mai ridicolă greşeală: R&R au făcut o greşeală de calcul în Excel, omiţând cinci ţări (Australia, Austria, Belgia, Canada şi Danemarca) din analiza lor matematică. “La o eroare de spreadsheet nu mă aşteptam povesteşte Herndon. “Nici nu mi-a venit să cred când am descoperit-o [în datele trimise de R&R – n.red.]. Am rugat-o pe prietena mea, care este doctorandă la Sociologie, să verifice şi ea. A verificat şi mi-a spus ‘Da, Thomas, ai văzut bine. Scrie-le repede lui Michael şi Bob [profesorii lui Herndon de Econometrie – n.red.]’”. Restul e istorie, vorba americanului. Deşi eroarea de Excel nu a modificat foarte mult calculele, simpla existenţă a unei greşeli elementare în studiul unor somităţi pe plan mondial a atras atenţia nu doar a economiştilor şi decidenţilor politici, ci şi a nenumărate instituţii mass-media care de obicei nu se bagă în dezbateri economice. 

Eliminând aceste trei greşeli comise de către R&R şi refăcând calculele, Herndon şi colegii săi au descoperit că media creşterii economice pentru ţările cu un raport datorie/PIB de peste 90% este de 2.2% şi nu -0.1%. Aşadar când datoria unei ţări sare de 90% nu se întâmplă nimic dramatic cu situaţia economică a acelei ţări.

A patra şi (probabil) cea mai importantă greşeală: Deşi nicăieri în lucrarea lor R&R nu afirmă la modul explicit că datoriile mari duc negreşit la scădere economică, această relaţie de cauzalitate poate fi totuşi uşor dedusă citind printre rânduri. În plus, spun criticii lui R&R, cei doi economişti nu numai că nu i-au contrazis pe politicienii conservatori care le invocau rezultatele în sprijinul politicilor de austeritate, ci au şi ţinut o serie de discursuri în public în care stabileau clar sensul acelei relaţii de cauzalitate.

Un coleg de-al cercetătorilor de la UMass Amherst, Arindrajit Dube, a arătat recent că e mult mai probabil ca relaţia de cauzalitate să funcţioneze invers: declinul economic duce la îndatorire excesivă. Herndon înclină şi el spre această teorie. “E ca şi-n analogia care se foloseşte în orice curs introductiv de statistică: când plouă, oamenii îşi scot umbrelele, aşa că se poate spune că există un raport de corelaţie între ploaie şi umbrele. Dar nu poţi spune că scoaterea umbrelelor provoacă ploaia. Aşa şi aici: creşterea negativă e ca ploaia, iar ţările îşi scot la înaintare datoria şi pachetele de stimulus economic pentru a se apăra de ploaie. Nu trebuie să deducem de-aici că împrumuturile menite a preveni creşterea negativă sunt provocate de însăşi acea creştere. E bine documentat faptul că în ţări ca Italia şi Japonia, creşterea negativă a venit înainte de contractarea datoriilor lor”.

Dincolo de oportunismul lui R&R şi de părerile adversarilor lor, problema identificării unei relaţii de cauzalitate într-un sistem atât de complicat precum economia unei ţări este extrem de spinoasă. Cine reuşeşte să dovedească o astfel de relaţie are şanse bune de afirmare în profesia sa, fie că e profesor de economie sau economist profesionist care lucrează pentru o companie sau pentru o instituţie guvernamentală. Tocmai de aceea, lucrarea celor doi a devenit faimoasă de îndată de a fost publicată, iar acum, când a fost discreditată de către Herndon şi profesorii săi, renumele profesional al lui R&R a suferit o gravă lovitură. Mai mult, datorită proeminenţei de care se bucura studiul în literatura de specialitate pro-austeritate, înseşi politicile de strângere a curelei propovăduite de atâţia lideri europeni şi mondiali (inclusiv români) par a fi iremediabil compromise, dacă nu din punct de vedere practic, măcar din punct de vedere ideologic.

Legea Germaniei

Şi-aşa ajungem şi la situaţia economică din România, despre care Mihnea Tudoreanu, colegul de doctorat al lui Herndon, are câteva vorbe dulci de spus. Pentru că analiza tânărului economist nu necesită alte comentarii (cel puţin nu din partea mea), transcriu, mai jos, o porţiune relevantă a interviului pe care i l-am luat:

Reporter: “Care sunt implicaţiilor descoperirilor lui Herndon asupra politicilor de austeritate din România?”

Tudoreanu: “Politica economică din România este automat în acelaşi ton cu politica economică din restul Uniunii Europene. Deci nu se pune problema să fie ceva care afectează Uniunea Europeană [şi care] să nu afecteze România sau vice-versa. Politica noastră economică este mai mult sau mai puţin stabilită la Bruxelles şi la Berlin în ziua de azi. Nu spun asta ca o acuză, spun asta ca o constatare de fapt. [...] România a luat măsuri de austeritate foarte dure, în principal pentru că aşa e la modă. Adică restul Uniunii Europene a adoptat măsuri de austeritate de genul ăsta pentru că ţările puternice din zona Euro, Germania mai ales, doreau să ţină rata dobânzii pe care o plătesc ei pentru a se împrumuta cât mai scăzută – indiferent ce efect are asta asupra celorlalte ţări din zona Euro”.

“Aici e o problemă cu Euro şi anume faptul că şi ţările dezvoltate cu multe exporturi, cum ar fi Germania, şi ţările ca Spania sau Grecia folosesc aceeaşi monedă şi prin urmare trebuie să aibă aceeaşi rată a dobânzii pe care o plătesc. Germaniei nu-i convine să plătească o dobândă mai mare pentru că aşa e mai bine pentru Grecia. Deci austeritatea a fost impusă în Europa – sau cel puţin în zona Euro – pentru că din asta beneficia Germania care nu avea probleme economice, nu avea nevoie de stimulus economic şi nu avea nevoie să-şi mărească salariile. Dar alte ţări, cum ar fi Grecia, Spania, România, ar fi beneficiat foarte mult dintr-o mărire a salariilor sau dintr-o politică de expansionism – de o politică care ar fi fost exact inversul austerităţii. [...] Ne învârtim în jurul lui zero în ceea ce priveşte creşterea economică din ultimii câţiva ani [în România] şi austeritatea a avut ceva de-a face cu chestia asta. Am adoptat măsuri de asuteritate pentru că asta ne-a impus U.E. şi FMI-ul, pentru că există ideea asta generală că cel mai important lucru la ora actuală este ca ţările din Europa să-şi reducă datoria cât mai mult. De ce? Pentru că anumite ţări dezvoltate are beneficia din chestia asta”.

Cercul vicios al austerităţii

“România nu a încercat nici sub Boc, nici sub Ponta să urmeze o relansare a economiei. Adică să tai salariile cu 25% în criză înseamnă că laşi foarte mulţi oameni cu mai puţini bani. Oamenii ăia vor cheltui mai puţin. În momentul în care ei cheltuie mai puţin, se vor vinde mai puţine lucruri. Prin urmare, anumite companii vor avea o cifră de afaceri mai mică sau unele poate vor da chiar faliment. Oricum este cert că toate companiile vor trebui să dea afară oameni, pentru că au mai puţine vânzări. Dând afară oameni, cererea scade şi mai mult; sunt şi mai puţini oameni care să-şi permită să cumpere x, y, z. Alte companii au cifră de afaceri scăzută, alte companii trebuie să dea afară oameni şi tot aşa. Aşa se perpetuează criza.”

“Ieşirea ar fi să facă guvernul ceva: de exemplu, să mărească salariile sau, de ce nu, să investească în infrastructură, să construim în sfârşit autostrăzile acelea despre care se tot vorbeşte. Oamenii vor fi angajaţi în aceste proiecte. Angajaţii respectivi vor avea bani, binenţeles din salarii. Banii aceia se vor duce la cumpărături şi aşa mai departe. ”

“E nevoie de îndatorire”

Reporter: “E nevoie de îndatorire pentru asta?”

Tudoreanu: “E nevoie de îndatorire, da. Pe termen scurt, cel puţin, e nevoie de îndatorire şi aici apare problema. De fapt de asta se şi leagă studiul pe care l-a criticat Thomas [Herndon – n.red.]. Pentru ca guvernul să aibă un program de relansare economică e nevoie să ne îndatorăm pe termen scurt, urmând ca mai târziu, când o ducem mai bine, să ne plătim datoria. Nu mai ştiu cine a spus că cel mai rău moment să încerci să-ţi plăteşti datoriile este când ai fost dat afară de la serviciu şi nu mai ai unde să locuieşti sau ceva de genul ăsta. Trebuie să-ţi plăteşti datoriile când o duci bine, nu când o duci prost. Noi încercăm să ne plătim datoriile când o ducem prost.

Bun, cei care suţin austeritatea, cum ar fi Reinhart şi Rogoff pe care i-a criticat Thomas, se bazează pe ideea că uite, acum nu putem să ne îndatorăm mai mult, niciun pic, pentru că dacă sărim peste o anumită limită [...] a raportului datoriei faţă de PIB, se va întâmpla catastrofa. Reinhart şi Rogoff au spus că dacă sărim peste 90% - sau, mă rog, 60% în funcţie de ce tip de ţară este – atunci creşterea economică, statistic vorbind, tinde să fie negativă. Ei, uite că nu e aşa. Uite că s-a dovedit că dacă ne îndatorăm un pic mai mult nu se schimbă lucrurile prea mult. Se schimbă [doar] un pic, deci nu există nicio limită clară peste care n-ai voie să sari. Poţi să te îndatorezi oricând un pic mai mult. Sigur, nu e niciodată bine să ai o datorie foarte mare, dar nu există vreo limită. Pur şi simplu încearcă să ţii [datoria] cât de cât mică. Şi dacă nu se poate acum, poate mai târziu – adică dacă situaţia pe termen scurt este de aşa natură încât trebuie să te îndatorezi, asta nu e mare lucru. Nu e nicio problemă – pe termen lung putem să plătim.”

Uniformizarea opiniei în Economie

Reporter: “La R&R e vorba de plecare la drum cu preconcepţii sau e pur şi simplu manipulare?”   

Tudoreanu: “Nu aş merge atât de departe încât să-i spun manipulare, dar că au plecat la drum cu preconcepţii, da. Din păcate, în profesia noastră, în Economie, în ultimii 20-30 de ani a avut loc o foarte mare uniformizare. Sunt motive interne pentru care se întâmplă lucrul acesta. Se pune accent din ce în ce mai mult pe publicarea articolelor într-un număr cât mai mic de reviste – adică în loc să existe un număr mare de reviste de economie şi fiecare economist să publice în revista care prezinta o vedere asupra lumii cu care este el de acord [...], se pune din ce în ce mai mult accentul pe ideea că există [doar] câteva reviste bune şi toată lumea trebuie să publice în alea. [Şi asta] le dă foarte mare putere editorilor revistelor respective”.

“Asta a dus la uniformizarea opiniei în economie. Adică toată lumea trebuie să publice dintr-o perspectivă care este de acord cu cea a editorilor unui număr foarte mic de reviste. Şi ăsta cred că este şi unul dintre motivele pentru care profesia noastră, a economiştilor, a avut această reacţie absurdă la criza economică din 2008-2009. […] De 20 de ani încoace, am fost obişnuiţi să gândim într-un singur fel. Acuma când s-au schimbat lucrurile, nimeni nu ştie ce să facă […] şi foarte mulţi pur şi simplu merg înainte cum au mers şi până acuma. Şi cred că Reinhart şi Rogoff sunt un exemplu de un astfel de trend: dom’le, mergem înainte cum am mers şi până acum pentru că altceva nu ştim. […] Şi probabil că ei se aşteptau să descopere că o datorie externă mare să producă cine ştie ce efect catastrofal pentru că aşa erau obişnuiţi să gândească”.

“Pot să spun că departamentul nostru [facultatea – n.red.] de aici de Economie, de la UMass, este unul dintre puţinele departamente de Economie din America care au o atitudine critică faţă de mainstream, faţă de uniformitatea asta care s-a aşternut asupra profesiei în ultimii 20-30 de ani. Şi nu cred că e o coincidenţă că un coleg de-al nostru a descoperit greşeala în articolul ăsta. Sigur, este şi un element de noroc […]. Dar nu e doar noroc. Este şi faptul că Thomas a descoperit greşeala asta în cadrul unui curs în care fiecare student trebuia la sfârşit să studieze un articol şi să îl critice. Deci, de la bun început, cursul ăsta avea o abordare în care se spunea ‘găseşte un articol şi critică-l’, lucru care nu se întâmplă foarte des în alte departamente. De obicei abordarea este ‘găseşte un articol şi explică de ce este minunat’. El a găsit un articol de criticat şi s-a dovedit că era loc chiar de multă critică. A muncit şi foarte mult, câteva luni de zile. A spus că, el fiind un biet student faţă de nişte economişti de la Harvard, s-a gândit că el trebuie să fi greşit. Dar până la urmă, uite că a fost altfel”.

“Mai mult curaj!”

Reporter: “Dacă i-ai putea comunica ceva lui Ponta şi miniştrilor săi, ce le-ai comunica? ”

Tudoreanu: “Aş spune aşa: România este a şaptea ţară a Uniunii Europene ca populaţie şi nu este neglijabilă nici ca economie. Nu există niciun motiv pentru care românii să răspundă pasiv sau să nu facă nimic – să adopte pur şi simplu politicile care sunt la modă la Berlin sau la Paris sau la Londra. Guvernului României ar trebui să aibă curaj sau să-i pese mai mult de România în aşa fel încât să se ducă la Bruxelles şi să spună ‘Nu, nu facem ca voi, facem ca noi. Uite, noi credem că avem nevoie de stimulus economic, credem că avem nevoie să creştem cererea pe piaţă pentru ca să ieşim din criză şi o să facem lucrul ăsta indiferent de ce ne spuneţi voi’. Cred că cel mai important sfat pentru politicienii români este să nu mai aibă atitudinea asta că Occidentul ştie mai bine, că ce fac ei trebuie să facem şi noi. [...] Mai multă creativitate, mai mult curaj, mai mult interes pentru vieţile românilor, pentru că totuşi, austeritatea asta nu este doar o politică greşită, e o politică care a distrus vieţile multor oameni”.

“România nu are economişti critici”

Reporter: “Şi economiştii români unde sunt în filmul ăsta?”

Tudoreanu: “Bună întrebare. Nu ştiu unde sunt economiştii români în filmul ăsta. Eu, sincer, de când sunt aici, de patru ani, nu am citit niciun articol publicat de un economist român şi nici n-am prea auzit de ei. Bine, poate că, stiu şi eu, economiştii români sunt în Europa, eu sunt în America – se poate spune că nu ţinem legătura. Dar adevărul e că România nu prea are economişti. Şi atunci când are economişti, are economişti care pur şi simplu urmează trendul general. În niciun caz România nu are economişti critici care să se împotrivească părerilor generale care domină profesia. De fapt ăsta e şi unul dintre motivele pentru care eu sunt aici şi nu în România. Mi s-a părut că în România nu e loc de critică la adresa politicii UE sau, mă rog, la adresa paradigmei generale, la adresa neoliberalismului. Aici – nu aici în America, ci aici la UMass – este loc de critică şi economiştii români ar trebui să ia o lecţie”.

* * *

P.S.: Coincidenţă sau nu, conform Hotnews.ro, printre obiectivele declarate ale partidului care urmează a fi înfiinţat de către Fundaţia Mişcarea Populară se numără şi “limitarea prin Constituţie a deficitului bugetar la 3% din PIB şi a unui plafon maxim al datoriei publice de 60% din PIB”.

Notă: Ca şi Thomas Herndon şi Mihnea Tudoreanu, şi eu sunt doctorand la University of Massachusetts Amherst, însă la facultatea de Comunicare. I-am cunoscut pe cei doi, însă, doar cu ocazia interviurilor citate mai sus.