Sunt 16 domenii de acţiune, 41 obiective şi 90 de măsuri, iar efortul, cum este măsurat de autori, ar echivala cu cca. 10% din PIB resurse necesare în 4 ani, din care aproape 70% ar fi cuprinse deja în bugetele ministerelor. Ar rămâne 3,5% din PIB eşalonaţi în intervalul 2017-2020. Dacă aceste priorităţi vor fi internalizate de partide este de văzut, întrucât exerciţiul guvernării nu se reduce la simple prescripţii tehnice, oricât de temeinice ar fi.   
 
Sunt aspecte ce merită să fie avute în vedere în construcţia acestei strategii.
 

Aspecte conceptuale

În Schiţă se pune accent pe economia reală şi pe noţiunea de PIB potenţial. Dar PIB-ul potenţial nu este acelaşi lucru cu creşterea să potenţială.  Această distincţie nu este o preţiozitate semantică. Primul concept se referă la ce se obţine din utilizarea eficientă a stocului de resurse de care dispune o societate la un moment dat. Creşterea potenţială priveşte rata de creştere maximă sustenabilă a PIB-ului, adică o creştere cât mai înaltă în condiţii de echilibru inter-temporal. Pentru dezvoltarea pe termen lung, creşterea potenţială este conceptul mai relevant. Este de menţionat în acest sens:
 
  • Creşterea efectivă a PIB-ului poate depăşi creşterea potenţială (aşa s-a întâmplat între 2001-2004) când ceea ce numim gap-ul de producţie este mare, ceea ce înseamnă că economia turează mult sub posibilităţi în condiţiile date, de-a lungul ciclului economic; este situaţia şi când se revine dintr-o recesiune adâncă.
  • Nici gap-ul de producţie nu este suficient de edificator pentru PIB-ul potenţial dacă acesta din urmă are în vedere rezerve de eficienţă neutilizate; gap-ul de producţie cum este estimat de modele macro (inclusiv în bănci centrale) se referă la condiţii existente, fără salturi de eficienţă induse de reforme structurale, mobilizare de rezerve. 
  • Când un program de măsuri, cum este cel avut în vedere de Schiţă, este atotcuprinzător şi are priorităţi alese în mod judicios (aceasta rămâne încă de văzut) se poate mări PIB-ul potenţial şi, de asemenea, poate fi ridicată creşterea potenţială pentru o perioadă de timp. De exemplu, digitalizarea şi debirocratizarea pot creşte PIB-ul potenţial şi au efect pozitiv asupra creşterii potenţiale până se intra într-o nouă „normalitate”. Odată ce rezervele de eficienţă se epuizează, creşterea potenţială s-ar plafona în lipsa unor factori precum cei menţionaţi mai jos.
  • Creşterea potenţială depinde în primul rând de elemente funcţionale, comportamente, instituţii; depinde de rata de investiţie în economie, nivelul de economisire (în măsura în care economia încearcă să se bizuie mai mult pe resurse interne), un regim fiscal care stimulează investiţia şi orientarea resurselor către sectoare competitive (tradables), nivelul de bunuri publice (care înseamnă cheltuieli bugetare), încrederea în instituţii etc. Totul trebuie judecat în perspectiva dinamică a formării de avantaje competitive. Trecerea de la 3% la 5% creştere potenţial în mod durabil (aşa cum se ţinteşte în Schiţă) trebuie să aibă în vedere, în primul rând, asemenea factori.
  • Calitatea instituţiilor este determinantă pe termen lung, alături de acumularea de factori de producţie. Instituţiile fac parte din soft-ul (software) de funcţionare a economiei.
  • Dacă PIB-ul potenţial priveşte hard-ul (hardware) sistemului, creşterea potenţială derivă din softul său.
 
Distincţia evocată mai sus este de clarificat în Schiţă. Drept este că măsuri din zecile avute în vedere pot mări nu numai PIB-ul potenţial, ci şi rata sa de creştere pe o perioadă de timp. Dar, finalmente, pentru a se învinge „capcana venitului mediu” (middle income trap) este necesar ca în economia internă să se investească mai mult, cu mai multă eficienţă, să crească propensiunea de economisire, să există pârghii de intervenţie publică care să ajute resursele să se mişte către sectoare de tradables cu valoare adăugată mai mare (politici industriale), încrederea în instituţii să fie înaltă astfel încât resursele să nu părăsească economia, ci să fie investite.
 
România are o experienţă nefericită cu politici prociclice şi deficite bugetare şi externe ieşite din matca echilibrelor. Dar nu trebuie absolutizată teza că facilităţi fiscale nu sunt binevenite. Dacă am colecta venituri fiscale cum se cuvine (să ajungem la media altor economii emergente europene, de 33-34% din PIB), am putea încuraja şi alte sectoare în afară de IT (chiar dacă regulile Pieţei Unice sunt extrem de restrictive). Să luăm, de pildă, cazul agriculturii, unde fermierii autohtoni au de concurat cu cei din state din UE, unde beneficiază de sprijin considerabil mai mare (inclusiv subvenţii) şi unde diverse forme de asociere reprezintă avantaje competitive.  
 
Volumul şi calitatea de bunuri publice sunt esenţiale pentru creşterea potenţială. De bunuri publice de bază depinde şi creşterea sectorului privat (aşa numitul efect de crowding in). De aici decurge importanta nivelului cheltuielilor publice şi, implicit, a gradului de colectare a veniturilor fiscale. Cu numai 27-28% din PIB venituri fiscale, la care se adaugă 3-4% din PIB fonduri europene, este dificil de asigurat construcţia de capital uman şi fizic (gen infrastructură), mai cu seamă componente ce nu sunt generate îndeobşte de sectorul privat. Strategia de dezvoltare trebuie să pună gradul de colectare ca prioritate de prim rang, din punct de vedere economic şi că securitate naţională. Dacă am ajunge cu venituri fiscale la peste 30% din PIB, am putea repeta experienţa bună cu stimularea sectorului IT şi am putea aloca mai mult pentru educaţie şi sănătate, am putea aplica o nouă lege a salarizării fără dureri de cap că se strică stabilitatea macroeconomică.. 
 
Dezvoltarea înseamnă să foloseşti şi să învingi pieţele. Deschiderea economiei, mecanisme de piaţă trebuie combinate cu politici care să creeze avantaje comparative/competitive. Este o lecţie a istoriei economice în lume, ilustrată şi de experienţă în UE. Economia liberă hrăneşte spiritul antreprenorial şi inovaţia, dar există, în acelaşi timp, imperfecţiuni ale pieţelor, asimetrii, abuzuri de poziţii dominante, distribuţie de venituri şi resurse ce poate afecta negativ textura socială. Intervenţia publică în economie, prin diverse unelte, caută să dezvolte avantaje competitive.
 

Cifre cu care se lucrează

Un exemplu ajută înţelegerea importanţei cifrelor cu care lucrăm. Schiţa spune că 3,5% din PIB ar reprezenta resurse suplimentare necesare pentru intervalul 2017-2020, restul de cca. 70% din finanţarea programului existând în bugetele ministerelor. Educaţia la noi primeşte în jur de 4% din PIB anual, ceea ce ne plasează între ultimele state din UE28. Dacă am ţinti o cifră apropiată de media din UE (5,3% din PIB, în Danemarca şi Suedia se ajunge la aproape 7%!), ar trebui să alocăm peste 4% din PIB în următorii 4 ani (cei acoperiţi de Schiţă); numai cu această acţiune am depăşi cifra menţionată de Schiţă ca fiind suficientă pentru finanţarea întregului front de măsuri. 
 
Vedem că lucrurile sunt mai complicate în privinţa resurselor de care ar fi nevoie. Aceeaşi logică se poate aplica şi la sănătate, care este şi ea domeniu vitregit în bugetul public - chiar dacă cifre ale Băncii Mondiale arată că sectorul public şi cel privat alocă împreună peste 6% din PIB pentru acest domeniu esenţial pentru calitatea forţei de muncă, calitatea vieţii. Dacă am aloca pentru educaţie şi sănătate câte 5% anual, am depăşi în 4 ani dublul cifrei menţionate în Schiţă ca fiind necesarul suplimentar de resurse pentru întregul program.
 

Constrângeri ale unei economii deschise, care face parte din Uniune

S-a menţionat mai sus că o strategie de dezvoltare, fie ea axată pe „economia reală”, nu poate fi o gândire de tipul unui tabel input-output, cu coeficienţi tehnici; economia înseamnă relaţii funcţionale, care depind de înclinaţii individuale şi organizaţionale, ce se manifestă într-un mediu supus unor constrângeri interne şi externe.
 
Constrângeri externe se leagă de deschiderea economiei, gradul de îndatorare intern şi extern, gradul de dolarizare/euroizare, gradul de financializare, reguli ale apartenenţei la o uniune (UE). Cele mai multe din aceste restricţii ne aduc în teritoriul echilibrelor macroeconomice.
 
Nu este uşor să faci o strategie de dezvoltare în condiţiile globalizării, deschiderii cvasi-totale a economiei, apartenenţei la UE - care te obligă să aplici regulile „pieţei unice”.  
 
Într-un spaţiu liberalizat în profunzime cum este UE, efecte de aglomerare şi asimetrii puternice favorizează organizaţiile, firmele, statele mai puternice. De aceea, o parte mare din bugetul UE este dedicată politicii de coeziune. Dar această politică întâmpină limite în reducerea decalajelor de dezvoltare. Nu întâmplător, se manifestă un sindrom de reafirmare a intereselor naţionale în interiorul UE pe fondul crizei economice şi al insuficientelor Pieţei Unice. În pofida restricţiilor izvorâte din regulile Pieţei Unice, o strategie de dezvoltare trebuie să utilizeze mijloace de dezvoltare a avantajelor competitive. Piaţa, singură, nu rezolvă chestiunea dezvoltării/modernizării unei economii.
 

Probleme majore pentru strategia de dezvoltare

Veniturile bugetului public  sunt o chestiune vitală pentru dezvoltarea economică. 
 
Forţa scăzută a capitalului autohton. Când ponderea capitalului autohton este mică în structura acţionariatului devine relevanta distincţia între PIB (GDP) şi PNB (GNP) (produsul naţional brut). Când repatrierile de profituri (venit net), pe faţă şi mascate, sunt semnificative şi când ponderea muncii salariate în PIB este scăzută, are sens să fii preocupat de această situaţie. Strategia trebuie să o aibă în vedere.
 
Probleme ignorate de cercuri de afaceri: abuzuri de poziţii dominante pe pieţe (inclusiv în industria farmaceutică), practici rele (inclusiv în domeniul utilităţilor publice); finanţarea dezvoltării (crearea de pildă a unei bănci de dezvoltare şi capitalizarea mai bună a CEC);  evaziune fiscală şi evitare de plată a impozitelor (preţuri de transfer); concurenţă neloială; protecţia mediului; nevoia de politici industriale; exploatarea resurselor naturale (inclusiv a pădurilor, unde este jaf... dincolo de problema ecologică).
 
Distribuţia veniturilor, care este nu numai foarte dezechilibrată (cu participarea muncii în proporţie de numai 32% în PIB, între cele mai scăzute din UE), ci şi o reflectare a sectoarelor în care avem avantaje competitive (în cea mai mare parte bazate pe salarii mici).
 
Profiturile unor firme nu înseamnă automat dezvoltarea unei ţări. Politica economică trebuie să servească interesele tuturor cetăţenilor având obsesia alocării bune a resurselor, a competitivităţii.
 

Economie şi politică

Oricât am încerca să expulzăm criterii de filosofie economică din strategie, nu este posibil întrucât există abordări majore de politici publice ce se bat cap în cap; una vrea să minimizeze cheltuielile publice diminuând taxe şi impozite la maximum, alta care urmăreşte volum mare de bunuri publice, inclusiv din raţiuni de solidaritate socială. Distribuţia veniturilor este iar o chestiune ce ţine enorm de filosofia economică împărtăşită (este de menţionat că în UE, partide creştin-democrate au repere de echitate socială în platformele lor ideologice). O cale de mijloc nu este simplu de găsit într-o ţară cu problemele structurale pe care le are România. Oricum, este bine că guvernul Cioloş are un program de combatere a excluziunii sociale, a abandonului şcolar; aici este de notat pragmatism şi luciditate în abordare.
 

Observaţii finale

Schiţa arată un front amplu de acţiune. Este bine ca cetăţenilor să li se prezinte şi o listă scurtă de proiecte mari, esenţiale pentru viaţa lor şi care au şanse rezonabile de a fi realizate până în 2020. Un decalog (10 obiective) ar fi un eşantion mai palpabil pentru cetăţeni. Exemple de obiective ar fi terminarea autostrăzii care leagă România de Vest şi conexiuni cu Bănia şi Moldova, un sistem de irigaţii bine pus la punct, racordarea la apă curentă şi canalizare în mediul rural, centura Bucureştiului, fonduri mărite alocate pentru educaţie şi sănătate în mod sistematic.
 
Schimbarea, dezvoltarea, sunt cu atât mai dificile cu cât reclamă o altă funcţionare a tastaturii instituţionale - o modificare de cultură instituţională, care să ajute şi lupta împotriva corupţiei, grija faţă de resursele publice.
 
Strategia trebuie să combine zona macro cu cea a reformelor structurale. De pildă, o reformă a salarizării este o preocupare veche şi trebuie făcută. Dar aceasta reformă trebuie să ţină cont de putinţele bugetului public. 
 
Politicile publice trebuie să protejeze stabilitatea economică. 
 
Demersul nu trebuie să fie ghidat de prezumţia că lucrurile sunt simple, că singura provocare este de a convinge partide politice, grupuri sociale, sindicate, mediul de afaceri de „marele adevăr”. Sunt numeroase întrebări la care nu avem răspunsuri clare. A le nega înseamnă a nu fi oneşti intelectual şi responsabili în dialogul public. De aceea, consultările ce vor începe nu trebuie să fie formale şi nici grăbite potrivit unui calendar electoral. Modestia şi smerenia sunt cerute de vremurile prin care trecem. Elite cu presupusă expertiză au greşit copios în anii premergători crizei financiare şi după, iar respingerea unei mari părţi a clasei politice, a unor politici publice, în lumea industrializată, în UE nu în cele din urmă, priveşte şi elite intelectuale - „experţii”, cum îi numeşte Jean Pisani Ferry (deşi generalizarea nu este corectă având în vedere gândiri diferite între economişti privind rădăcinile crizei financiare şi economice)..
 
România are nevoie de o strategie de dezvoltare care să ţină seama de condiţiile noi din Uniune, de cele din economia globală, de nevoia de a ne bizui mai mult pe resurse interne, de a creşte robusteţea economiei autohtone. 2018 (o sută de ani de la 1918) şi 2019 (anul când România va deţine preşedinţia UE) sunt motive în plus pentru un Proiect de Ţară solid.