Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut? (2)

Conectivitatea (creşterea gradului de inter-conectare) a lovit robustatea (rezilenţa) în măsura în care efectele de contagiune (contaminare) cresc în intensitate fără a exista instrumente de stăvilire. Epidemiile se răspândesc mult mai repede în condiţiile circulaţiei intense a oamenilor şi mărfurilor şi când mijloace de control sunt ineficace.

De ce scade robusteţea (rezilienţa) sistemelor?

- noi tehnologii informaţionale şi comunicaţionale cresc vulnerabilitatea sistemelor informatice care sunt cu un pas în urmă în a se apăra de virusare, de accesare neîngăduita (hackers).

- în domeniul financiar, interconectarea pieţelor şi apariţia de produse “toxice’ ca şi accentul pus de diverse instituţii pe trading (speculaţie) au mărit exponenţial riscuri sistemice. Andrew Haldane, director de cercetare la Banca Angliei, a subliniat că evoluţia sistemului financiar în ţările avansate economic, în ultimele decenii (prin spargerea “pereţilor chinezeşti” între diverse activităţi, renunţarea la legislatia Glass Steagal în SUA, Big Bang-ul în Marea Britanie în 1986), “a diminuat robusteţea economiilor”. Şi Alexander Lamfalussy, eminenţa cenuşie în lumea finanţelor, a anticipat această situaţie. O logică pe termen scurt, care ignora riscuri sistemice, conduita unor bănci centrale ca şi o cosmologie simplificatoare au favorizat o evoluţie nefastă. Aşa s-a grăbit formarea de premize pentru o criză fără egal după Marea Depresiune, care a reclamat intervenţia guvernelor şi a băncilor centrale pentru a evita prăbuşirea economiilor –un deznodâmant care ar fi condus la generalizarea şomajului de două cifre, la căderi de producţie masive (nota bene: sunt ţări europene unde şomajul a trecut de 25% în 2012). Acolo unde şomajul structural atinge două cifre situaţia socială poate deveni explozivă (o mare parte din forţa de muncă nefiind adaptată la o piaţa mult schimbată[1]).

- procesul de globalizare, negestionat, a fragilizat, vulnerabilizat sisteme, chiar în ţări dezvoltate. Nici cele mai performante economii mature nu pot amortiza eficace şocuri create de concurenţa ţărilor ce asimiliează tehnologii avansate şi care posedă forţă de muncă ieftina. Germania este superperformantă ca aparat industrial, dar îi va fi tot mai greu să facă faţă ascensiunii industriale a Asiei.  Viteza de înrăutăţire a situaţiei depinde de ce se întamplă în zona euro. Dinamica avantajelor comparative nu îi face pe toţi câştigători în spaţiul global, unde jocurile sunt adesea cu sumă nulă.

- criza a reliefat, sau a scos la iveală vulnerabilităţi. Sistemele (economiile) care au dependenţe excesive de structuri ce provoacă şocuri suferă mai mult. Sisteme cu structuri de producţie ce depind considerabil de câteva sectoare sunt mai puţin robuste. Şi structura capitalului atras contează –dacă este împrumutat, sau este sub formă de investiţii directe. Acestea din urmă diferă ca impact în funcţie de robusteţea entităţilor, a economiilor de unde provin. De exemplu, prezenţa băncilor scandinave (suedeze, finlandeze) în ţările baltice prezintă atuuri faţă de prezenţa băncilor elene în Bulgaria şi România, în alte ţări din Sud-estul Europei[2].

- aşezarea geografică joacă şi ea un rol, după cum sugerează observaţia de mai sus; proximitatea de sisteme robuste ajută. Cu cât există o mare compatibilitate structurală cu un sistem robust cu atât mai mari sunt avantajele apropierii geografice pentru sisteme de dimensiune mai mică.

- sub-investiţii în infrastructura de bază şi insuficienţa rezervelor, inclusiv în ţări dezvoltate economic (constatare făcută de Michael Spence, laureat al premiului Nobel pentru economie).

- sub-investiţii au fost şi în sistemele educaţionale.

- robusteţea sistemelor a scăzut şi pentru ca politici publice au neglijat relaţia între dinamica economică şi distribuţia veniturilor. Studii ale OCDE, FMI subliniază creşterea inegalităţilor în ţări industrializate în ultimele decenii, care a înrăutăţit coeziunea socială. Această evoluţie este de judecat în corelaţie cu efectele crizei economice şi financiare. Inegalitatea de venituri, cum remarca Fukuyama, face parte din mişcarea economiei de piaţă; esenţial însă este că “şanse egale” să existe, pentru a prezerva legitimitatea sistemului (2011, p.9)

- se manifestă un trade-off de luat aminte. Pe de o parte criza ca şi evoluţii anterioare (inclusiv de ordin demografic) au erodat resursele statului social (asistenţial), ceea ce necesită ajustari, o reformă a sistemului de asigurări sociale (dar nu demantelarea statului social, cum cer unii). Pe de altă parte, dacă aceste corecţii se fac brutal, în mod necugetat, ele micşorează capacitatea unor instituţii de dialog şi compromis, care asigură echilibrul social, homeostaza sistemului/robusteţea sa (Dani Rodrik evidenţiază importanţa acestor instituţii cu funcţie de “asigurare socială” împotriva riscurilor).

- complexitatea poate diminua robusteţea sistemelor. Dacă acestea din urmă nu se adaptatează rapid, nu au capacitate de auto-organizare şi de învăţare adecvată (structuri disipative eficace) apar fisuri, vulnerabilităţi noi. Complexitatea poate sfida capacitatea indivizilor şi organizaţiilor de a-i face faţă. Aşa s-a întamplat în industria financiară, care a devenit tot mai mult un black-box...frecvent chiar pentru oameni din interior. Scăderea robusteţii se vede la nivelul instituţiilor financiare individuale, unde “regulile de conformare”, mecanismele de prudenţialitate interne s-au dovedit inadecvate. Anticipând remarc că soluţia aici ar fi revenirea la un sistem mai simplu, mai “prietenos” pentru utilizatori, ceea ce implică regementari şi supraveghere corespunzătoare. Altminteri, homeostaza (echilibrul dinamic) al sistemului ar fi tot mai în derivă, cu avarii mari.

- în fine, demografia poate afecta negativ robusteţea; o depopulare masivă (migraţie) loveşte echilibrul între generaţii, între categorii profesionale, iar “fuga creierelor” (brain drain) deteriorează ştocul de capital uman de înaltă calificare ca şi capacitatea sa de reînnoire. Migraţia poate uşura problema şomajului, dar costurile nete pe termen lung sunt mai probabile pentru sistem.

În România robusteţea sistemului a fost testată de-a lungul anilor de şocuri cauzate de inundaţii mari (ale căror efecte sunt accentuate de deforestări şi indiguiri precare). Subinvestişiile în educaţie, în infrastructură sunt alte slăbiciuni majore, care afectează robusteţea sistemului economic autohton. Politici inadecvate ca şi reguli ale jocului în UE au favorizat apariţia de dezechilibre externe mari (de două cifre) în deceniul trecut, ce au obligat la corecţii dureroase în condiţiile îngheţării pieţelor financiare.

Există şi o insuficientă orientare a resurselor spre producţia de bunuri şi servicii exportabile şi care pot acoperi nevoile interne (tradables). Agricultura este subdezvoltată ţara importând masiv alimente de bază; dependenţa PIB-ului (a recoltelor agricole) de condiţii meteo este grăitoare în acest sens. Slăbiciunea instituţiilor este o trasatură a funcţionării societăţii româneşti, care îi afectează performanţa economică.

Robusteţea sistemelor şi probleme de ordin cognitiv

Scăderea robusteţei (rezilienţei) poate fi pusă şi pe seama unor probleme de ordin cognitiv şi ale unor alegeri făcute în politici publice. De pildă, în domeniul economic/financiar încrederea uneori oarbă în metodele cantitative a condus la eşecuri monumentale în decizii individuale şi la scara sistemului. Căderea fondului de risc (hedge fund) LTCM în 1998 a fost un precursor al crizei de acum.

Atunci, modele elaborate de Myron Scholes şi Robert Merton, economişti faimoşi, au neglijat evenimente extreme posibile (tail events), ceea ce s-a dovedit fatal pentru strategia adoptată. A fost nevoie de intervenţia Fed-ului (Banca Centrală a SUA), fie şi indirect, pentru a salva sistemul financiar (care era ameninţat de contaminare). Cu un deceniu mai târziu s-a văzut că modelarea practicată de bănci centrale era nepotrivită, că riscurile sistemice erau neglijate. Suntem acum într-o perioadă de reevaluare a algoritmilor de modelare, se iau tot mai mult în calcul evoluţii non-liniare (evenimente extreme, bifurcaţii).

În marea chestiune a schimbării de climă se cuvine să discutăm despre logica creşterii economice ce ignoră epuizabilitatea resurselor. Clubul de la Roma şi alte organizaţii au avut şi au dreptate. Un anume mod de viaţă, mai ales în lumea industrializată şi o logică economică ce nu internalizeaza efectele schimbării de climă şi epuizabilitatea unor resurse (ca externalităţi negative, cărora ar trebui să li se atribuie costuri pe măsură), îngreunează adaptarea.

De mai mult timp există o gândire privind sustenabilitatea, ce este ilustrată de „steady state economics”. Dacă nu va exista un consens că trebuie făcut ceva pentru a preveni ce este mai rău, s-ar putea să trecem de un prag critic, de un tipping point , care să fie precum o cale fără întoarcere. „The Day after”, să ne amintim filmul, nu este o fantasmagorie. Mulţi sunt prizoneri ai realităţilor imediate, ai disputelor pentru pieţe, pentru controlul resurselor planetei subestimând tabloul mare. Nici nu este uşor să realizezi consens când lumea nu are reguli de ordonare suficient de clare. G2 (SUA şi China drept superputeri ce ar a€œorganiza” dialogul global, în contrast cu un cacofonic G20) este de comparat cu un a€œGzero”, cum vede evoluţia sistemului global în viitor Ian Bremmer.

Dacă UE ar fi mai puternic integrată (rezolvându-se şi criza zonei euro) şi ar căpăta coerenţă în politica externă am putea vorbi de formarea unui G3 ca fundament al unui nou regim internaţional. Aici trebuie să avem în vedere trade-off-urile între utilizări  ale resurselor limitate, de pildă pământ pentru hrană vs. pământ pentru energie. Sunt numeroşi experţi care văd în aceste opţiuni alternative sursa unor conflicte viitoare (H.W.Sinn, 2011)

Criza economică de acum pune în discuţie o paradigmă dominantă în ultimele decenii. Pe de o parte, este dezavuat fundamentalismul în abordări teoretice şi practici economice. Fără economie liberă (pieţe) nu există libertate economică, democraţie. Această este marea lecţie a comunismului.

Dar credinţa în reglare perfectă prin pieţe este aiurea. Dereglementarea pieţelor financiare, o cosmologie economică simplistă, au condus în bună parte la criza de acum. Metodele cantitative au imperfecţiuni, unele congenitale, întrucât nu există infailibilitate. În plus, raţionalitatea economică nu este singurul driver, stimul al acţiunii umane; să ne gândim, de pildă, la raţionalitatea limitată (bounded rationality) descrisă de Herbert Simon, la studiile lui Daniel Kahneman şi Amos Tverski. Totuşi, cred că societatea umană rămâne una „economica” par excellence, adică motivată de avantaje şi dezavantaje interpretate în mod pecuniar, deoarece resursele sunt limitate în raport cu nevoile şi dorinţele oamenilor.

Politici publice au favorizat creşterea inegalităţilor în venituri, o derivă neinspirată în politici publice (policy-drift) pentru unele ţări, inclusiv SUA (Lieberman). Creşterea inegalităţilor a avut loc concomitent cu accenturea unor dezechilibre macro în nu puţine state industrializate, cu împovărarea sistemului asistenţial. Această situaţie creează marile dileme pentru politicile publice acum. 

Economia, societatea au nevoie de valori morale ca bunuri publice pentru a funcţiona bine. Adam Smith şi Max Weber au făcut legătură între ethos şi calitatea economiei, a vieţii. Mai aproape de noi, Kenneth Arrow şi Amarthya Şen, ambii fiind laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, au reliefat importanţa valorilor morale pentru viaţa omului. Criza financiară este şi una a pierderii reperelor etice în industria bancară, financiară. Băncile au un pronunţat caracter de utilitate publică.

În mod ironic, axarea pe trading, pe speculaţie, le transformă într-un destabilizator intrinsec al economiei a€“cum remarcau cu ani în urmă Hyman Minsky (discipol al lui John Maynard Keynes) şi mai recent Joseph Stiglitz. 

Robusteţea sistemelor scade. Ce este de făcut? (1)

[1] Anomiile sociale din Spania, Grecia, Portugalia sunt un semnal de alarmă pentru UE (vezi şi Amy Shiffrin, 2012)

[2] Explicaţia este furnizată de starea băncilor mamă, a economiilor unde acestea îşi au sediul.