Introducere: robusteţea sistemelor ”sub asediu” 

Sunt de menţionat câteva trăsături între care: 

 - existenţa rezervelor (redundanţa pozitivă), care facilitează amortizarea şocurilor; 

 - flexibilitate, capacitate de corecţie/ajustare a dezechilibrelor; 

- menţinerea coeziunii sociale, a ţesutului social; acestea depind de capitalul social (cum l-a definit Robert Putnam) şi politic, de instituţii ale dialogului social şi politic care să permită negocieri şi ajungerea la compromisuri (mai ales în democraţii);

 - performanţa economică ce asigură sustenabilitate;

 - şi nu în cele din urmă, o capacitate de adaptare, auto-organizare şi învăţare, care ar permite dezvoltarea de ”anti-corpi”  şi amortizări la şocuri previzibile şi imprevizibile. Ceea ce Ilya Prigogine a numit "structuri disipative" ajută sistemele să reziste la şocuri. 

Supoziţia din titlu porneşte de la mănunchiul de crize ce a cuprins lumea, la sumedenia de eveimente extreme. Suntem prinşi într-un vortex al bifurcaţiilor. Ce poate mira este că o criză financiară profundă afectează sever zone puternic dezvoltate (industrializate), care sunt prezumate a beneficia de alcătuiri instituţionale solide. Ne confruntăm cu cea mai gravă criză financiară/economică de la Marea Depresiune, din secolul trecut; economii naţionale sunt stresate din punct de vedere social, ceea ce se vede în tensiuni, care ating şi procesul politic (ex: blocaje ale instituţiilor de dialog/negociere/decizie publică, derapaje extremiste în viaţa politică din democraţii mature, accente exacerbate de şovinism şi xenofobie).

Schimbarea de climă indică dereglări în relaţia omului cu natura. Aici trebuie să menţionam şirul de fenomene extreme, a căror proliferare invalidează chiar perceperea lor ca evenimente extreme, rare (tail events/lebede negre, cum le-a numit Nassim Taleb, 2007).  

Putem extrage o ipoteză de lucru: deşi avem informaţie tot mai multă, suntem beneficiari ai unor câştiguri ştiinţifice şi tehnologice noi importante, nu automat avem o capacitate cognitivă şi capabilităţi superioare de a răspunde la şocuri, la provocări. Mai jos este examinată această ipoteză şi sunt schiţate căi de acţiune pentru a întări robusteţea sistemelor.

Şocuri: convenţionale şi non-convenţionale

Şocuri convenţionale şi neconvenţionale s-au înmulţit, ceea ce pune la grea încercare robusteţea sistemelor sociale (economice) şi tehnologice. O criză economică gravă erodează sisteme sociale, tot astfel un dezastru natural testează robusteţea, rezilienţa unei infrastructuri de bază/tehnologice.

Criza financiară/economică actuală echivalează, ca impact, cu un razboi în timp de pace[2]; ea a mărit datorii publice în mod substanţial. În UE datoriile agregate ale guvernelor au crescut cu cca. 40% după 2008. Datoriile sectorului privat sunt la multiplu în raport cu PIB-ul cumulat al UE. În SUA datoria publică era peste 100% din PIB în 2012.  Potenţialul de creştere economică este estimat a fi fost înjumătăţit de criză în statele industrializate; pentru UE media a scăzut de la 2-2,5% la 1-1,5%. În cazul României se poate estima un potenţial de creştere economică de 2-2,5% acum, faţă de aproximativ 5% în anii precriză.

Complicaţii apar când magnitudinea şi natura şocurilor găsesc nepregătite, sau insuficient pregătite sistemele. De exemplu, mulţi decidenţi nu au intuit, conştientizat, anvergura crizei financiare. Este chiar straniu că lideri europeni vorbeau despre “robusteţea” economiilor lor în raport cu ce observau că se întamplă (în 2008) peste Ocean; nu au realizat că aceleaşi vicii structurale erau detectabile şi în sistemul financiar european. Zona euro este un caz ce oferă numeroase învăţăminte. Necazurile ei, dincolo de efectele crizei financiare, se leagă de un design greşit şi politici defectuoase, care s-au concretizat într-o arie monetară lipsită de robusteţe[3]. Este de văzut dacă Uniunea Bancară reprezintă calea definitivă de ieşire din impas. Oricum, ce a facut BCE la finele lui 2011 şi în 2012, ca împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort) a salvat practic zona euro, cel puţin până acum.

Katrina, ca şi scurgerile de ţiţei cauzate de instalaţii defecte (defectuoase) ale British Petroleum în Golful Mexic, dezastrul de la Fukushima şi alte evenimente similare au arătat că nu există tehnologie infailibilă, că decizii eronate se împletesc cu vulnerabilităţi tehnice.

Şocurile, convenţionale şi non-convenţionale, încordează, stresează sistemele. Chiar şi când există dispozitive de amortizare, când rezerve sunt considerabile, stresul este vizibil. În cele mai nefericite cazuri apare dezordinea, se manifestă incapacitatea de ajustare, apar dezechilibre (precum imbalanţe externe mari, nesustenabile) ce pot cauza colaps economic şi nu numai.

Robusteţea (rezilienţa) sistemului are de ce să fie tema de interes pentru experţii în ştiinţe sociale ca şi pentru cei ce examinează angrenaje tehnologice. Experţii în probleme de securitate naţională au de ce să fie interesaţi în cel mai înalt grad de această chestiune, inclusiv din perspectiva ameninţărilor de tip nou, gen “atacuri şi conflicte informatice” (cyberfare). Când economia pierde din vitalitate, când slăbeşte, robusteţea se deteriorează. Criza din zona euro, deficitul de coordonare în Europa (UE) în domeniul apărării, al înzestrării militare, reprezintă minusuri importante, care se simt în cadrul NATO[4]. Un alt exemplu relevant: eşecul în renegocierea funcţionării concernului industrial EADS exprimă trăinicia intereselor naţionale, în dauna celor “comunitare”.  

Răspunsul la ameninţări testează virtuţiile statelor democratice în raport cu capitalismul de tip autoritarist. Sistemele autoritariste, deşi pot mobiliza resurse pe scară largă se simt vulnerabile la circulaţia liberă a informaţiei; ele încearcă să limiteze informaţia pe internet prin diverse filtre(firewalls) -- mă refer la ţări arabe şi asiatice (China de exemplu).



[1] Rezilienţa şi robusteţea sunt inter-sanjabile ca echivalenţă semantică

[2] Amiralul Michael Mullen, fostul sef al statului major integrat al forţelor militare ale SUA, afirmă în 2012 că îndatorarea publică devine o ameninţare pentru securitatea naţională a SUA (vezi Geoff Colvin), ceea ce ne aduce aminte de conceptul de “supraextindere” (overstretch) al lui Paul Kennedy.

[3] Împărtăşesc opinia că aşa cum funcţionează în prezent, zona euro, chiar dacă politicile bugetare fac apel la stabilizatori automaţi pentru amortizarea de şocuri, este mai constrângătoare (mai rigidă) decât regimul etalon aur din perioada interbelică din secolul trecut (vezi şi Barry Eichengreen)

[4] Este de notat declaraţia lui Robert Gates, încă secretar al apărării al SUA la acea dată (iunie 2001): el a avertizat europenii (UE) că este necesar ca ei să-şi aducă o contribuţie pe masura la resursele NATO, pentru ca SUA să nu fie nevoite, la un moment dat, să se distanţeze  având în vedere provocări mari ale secolului XXI.(Jan Traynor)