Am dezbătut situaţia cu Mihai Tănăsuică şi a rezultat textul de mai jos:

Se discută tot mai mult, în contextul crizei actuale, de soluţia tiparniţei pentru relansarea/salvarea economiei. Un exemplu este articolul din ZF – Cum salvăm economia: pur şi simplu să tipărim bani13.04.2020.

Pentru a înţelege de ce „tipărirea de bani” (creşterea masei monetare) este o falsă soluţie, trebuie să înţelegem mai întâi ce înseamnă că economia (sau o parte a ei) trebuie salvată? Ce se întâmplă, de fapt, în criză?

Răspunsul, simplificând mult discuţia, este că, într-o criză, indiferent de originea ei – fie că este rezultatul ciclului de afaceri la finele unei perioade de politici expansioniste sau consecinţa unui eveniment neaşteptat important, cu impact întins (cataclism, pandemie, război etc.) – antreprenorii constată că afacerile, care până ieri erau profitabile, astăzi au devenit, brusc, falimentare.

Percepţia subiectivă a antreprenorului este aceea că cererea a dispărut pur şi simplu şi că este o lipsă acută de lichiditate, de bani. Cu cât criza este mai profundă – fie datorită erorilor în masă, a malinvestiţiilor cauzate de politica monetară, fie din cauza evenimentului ieşit din comun – numărul sectoarelor şi al antreprenorilor care resimt acest „deficit de cerere” este cu atât mai mare.

Dar ce se întâmplă de fapt? Au dispărut oare banii? Evident că nu! Masa monetară este (cel puţin) tot atât cât a fost şi ieri. Ce s-a modificat sunt datele subiective ale indivizilor care duc la formarea structurii cererii. Neprevăzutul îi face brusc pe cei mai mulţi să-şi reorienteze consumul către lucruri de strictă necesitate pentru a trece obstacolul ivit. Noua situaţie este de aşa natură încât, sectoare din economie se trezesc cu resurse şi factori de producţie neutilizabili. Pe de altă parte, sectoarele care furnizează bunurile pentru cererea mult crescută se văd depăşite.

Este o inadecvare a vechii structuri de producţie la noua structură a cererii. Prin mecanismul natural al pieţei, preţurile celor din urmă cresc, iar preţul primelor scade. Aşadar, veniturile pentru afacerile care, în contextul nou creat, nu mai satisfac cele mai urgente nevoi ale consumatorilor, vor fi mult diminuate, poate până într-acolo încât să producă falimentul unui număr mare de antreprenori.

Trebuie ţinut minte că mecanismul preţurilor pe piaţa liberă are rolul de a semnaliza antreprenorilor care sunt acele nevoi ale consumatorilor care trebuie satisfăcute cel mai urgent. O creştere bruscă a preţului măştilor de protecţie, de exemplu, indică faptul că e rost de făcut profit în acel sector. O scădere a profiturilor (sau apariţia pierderilor) în industria transporturilor aeriene, poate indica faptul că resursele din acea industrie ar putea fi mai bine folosite în alt mod, că transportul cu avionul a trecut pe poziţie inferioară în ierarhia nevoilor indivizilor.

Acum revenim la întrebarea iniţială – ce înseamnă să salvăm (indiferent prin ce mijloace) firmele ameninţate de faliment în criză? Înseamnă cel puţin (şi nu e deloc puţin lucru) că blocăm, în mod artificial, nişte resurse (multe) rare, preţioase, în producţia unor bunuri şi servicii care nu mai satisfac cele mai urgente nevoi ale consumatorilor.

Nu trebuie nicicând să pierdem din vedere că economia presupune alocarea raţională a resurselor.

Anume că nicio nevoie mai urgentă nu trebuie să rămână nesatisfăcută în favoarea unei nevoi mai puţin urgente. Salvarea unei firme falimentare contrazice acest principiu. Este o măsură antieconomică în sensul strict.

O criză înseamnă întotdeauna un cost (şi de multe ori un cost deloc neglijabil) pentru mare parte din indivizi. Criza înseamnă, prin excelenţă, o inadecvare a structurii de producţie prezente la datele care au suferit o schimbare. Prin urmare, pierderile pentru o parte a populaţiei sunt inevitabile şi vor surveni indiferent de măsurile disperate care vor fi luate. Bunurile de capital sunt convertibile într-o măsură mai mare sau mai mică. Unele afaceri pot fi mai uşor rearanjate pentru a răspunde noii cereri, altele nu se pot converti decât cu costuri mari.

Cu toate acestea, aşa-zisa soluţie a injecţiilor de lichiditate, a creşterii masei monetare, a banilor din elicopter, nu este decât o iluzie şi comporta o dublă penalizare. Mâna „salvatoare” a statului prin tiparniţă şi reglementări rigide loveşte consumatorul (adică pe noi toţi, pentru că în analiza finală toţi sunt consumatori şi toţi produc spre a consuma) din două direcţii. O dată pentru că este menţinută structura de producţie inadecvată şi sunt puse în mişcare acele mecanisme care produc ciclul de afaceri cu crizele sale recurente. A doua oară prin aceea că pun o presiune ascendentă pe preţuri în general, concomitent cu restrângerea ofertei cauzată de restrângerea activităţii economice pe fondul crizei medicale.

Deznodământul nu poate fi decât dezastruos, chiar daca nu neapărat la fel de evident ca falimentul unei mari companii. Este vorba de suferinţa mută a multor milioane de oameni, care nu constituie o masă omogenă, vizibilă cu uşurinţă. Malinvestiţiile, laolaltă cu creşterea preţurilor, sunt reţeta sigură pentru dificultăţi majore în viitor şi pentru prelungirea agoniei în prezent.

Nu în ultimul rând, este interesantă însăşi pornirea aceasta nefirească pentru salvarea economiei. În contextul unei pieţe/societăţi libere, ne putem imagina situaţii în care indivizii să decidă o restrângere, fie ea şi temporară, a activităţii economice. Nu trebuie să cădem în capcana de a vedea omul reducţionist, ca fiind un maximizator de profituri monetare sau de avuţie. În definitiv, aşa cum ne arată economiştii Şcolii Austriece, omul maximizează profitul subiectiv (psychological profits, cum le numeşte Ludwig von Mises), care nu este cuantificabil în monedă sau bunuri. Acest lucru poate însemna, punctual, reducerea temporară a bunăstării materiale, o sărăcire de bunăvoie, pentru atingerea unui alt scop, acela de a trece cu bine peste o epidemie, pentru realizarea unei distanţări fizice în societate sau chiar şi fără vreun motiv evident.

Întrebarea care trebuie să intereseze, din punct de vedere economic, nu este de ce fac oamenii ceva, ci daca o fac voluntar, adică în acord cu propria lor ierarhie de nevoi/preferinţe. Evident, este cel puţin îndoielnic că aceasta este situaţia pe care o trăim acum. Dar varianta aceasta nu trebuie exclusă a priori. Economia nu înseamnă maximizarea prosperităţii în absolut, ci doar în măsura în care oamenii şi-o doresc. Din nou, piaţa liberă este procesul prin care se obţine cea mai bună posibilă satisfacere a nevoilor, nu cea mai mare posibilă prosperitate. Accidental, ele se pot suprapune, însă nu necesarmente.

În concluzie, jocul cu masa monetară nu poate, sub nicio formă, fi soluţia la criza economică rezultată din criza medicală. În definitiv, ea nu înseamnă decât adăugarea unei probleme (mai grave) uneia deja existente. Este foarte probabil ca criza economică ce a început şi care va lua proporţii în viitorul nu foarte îndepărtat, să aibă mai puţine de-a face cu un anume patogen, cât are de a face cu politicile economice anterioare epidemiei. Problema epidemiologică a survenit pe un fond cum nu se poate mai prost. Este clar, pentru cine doreşte să vadă, că toate economiile sunt slăbite, într-o mai mare sau mia mică măsură. Sistemele de sănătate socializate s-au dovedit falimentare fără echivoc. Virusul nu a fost decât acul care a spart balonul.

Este necesar medicamentul amar al reorganizării economice. Cel puţin pentru moment. E calea care implică minimul de suferinţă. Instrumentele monetare creează doar iluzia că se poate urca muntele fără niciun pic de efort. Efortul va veni.

Să nu ne furăm singuri căciula...