Rădăcinile economiei noastre

Este de justificat titlul acestui text în măsura în care trezeşte nedumeriri. În anii din urmă, pe fondul necazurilor cauzate de criza financiară din ţările industrializate, se vorbeşte tot mai mult despre robusteţea (rezilienţa) sistemelor.

Mai concret, este vorba de capacitatea unei economii/sistem social de a răspunde la şocuri adverse puternice, convenţionale şi neconvenţionale; cele neconvenţionale privesc atacurile informatice, impactul schimbărilor de climă, pandemii, schimbări tehnologice disruptive etc. Între şocuri convenţionale includem crizele economice, conflictele militare, mişcările de populaţie necontrolate etc. Criza Uniunii Europene poate fi rânduită la ambele tipuri de ameninţări.

Cum se măsoară robusteţea unei economii/societăţi, care ar fi sursele (rădăcinile) sale? Mai jos sunt sugerate câteva repere pentru judecată:

• Nivelul de dezvoltare, ce condiţionează puterea economică, capabilităţi tehnologice şi ştiinţifice, forţa militară (inclusiv de disuasiune în raport cu potenţialii agresori); educaţia elitelor şi de masă este o rădăcină de adâncime pentru evaluarea unui sistem;  
• Structura economiei. O diversitate mare reduce dependenţa de câteva sectoare. Ai zice că nu contează într-o lume globalizată, cu lanţuri de producţie internaţionale. Dar aceasta este o interpretare simplistă, chiar naivă a lumii inter-statale. Ţările cu alonjă internaţională şi care au voce în dialogul global şi cel geopolitic depind de mărime, puterea economică/industrială, structura economiei, demografie etc. Aici găsim o explicaţie pentru îngrijorarea de ambele maluri ale Atlanticului vizavi de o erodare a bazei de producţie industrială. SUA gândesc că stat federal această chestiune, în Uniunea Europeană există preocupări în statele mai mari şi care dau tonul deciziilor; se manifestă în UE această preocupare, însă şi la nivelul statelor de mărime mijlocie şi chiar mai mici. Trebuie menţionată aici funcţionarea adesea nu mutual benefică a „Pieţei Unice“. În plus, într-o uniune nefederalizată nu se poate vorbi despre amalgamarea intereselor naţionale. Cât importă aceste interese se vede în competiţia dintre state pentru a apăra crenelurile economice/industriale (vezi şi decizia recentă a Franţei de a naţionaliza şantierele navale TTX din Saint Nazaire pentru a se evita preluarea de către un grup Italian; sunt şi multe alte exemple în UE). În economiile emergente europene se observă încercări de „emancipare“, de promovare a capitalului autohton, care să ajuta la depăşirea „capcanei venitului mediu“ (middle income trap);
• Distribuţia veniturilor: alte trăsături apropiate, o societatea adânc polarizată este mai fragilă decât una cu o clasă mijlocie solidă, cel puţin din punct de vedere social. Găsim şi aici raţiuni pentru care politicile publice sunt tot mai scrutate, indiferent de înclinaţii ideologice;
• Mărimea economiei: o economie mai mare, alte condiţii fiind similare, este mai robustă decât alta cel puţin deoarece poate mobiliza şi orienta mai lesne resurse către anumite scopuri în momente de cumpănă; este sindromul „war economy“). Mărimea poate compensa un nivel de dezvoltate inferior (să ne gândim la China, India, de pildă);

• Contează alianţele militare/de securitate şi economice. NATO rămâne cea mai puternică alianţă de securitate în lume, în pofida unor disonanţe între unele state membre. Iar Uniunea Europeană a adus mari beneficii în Europa după al Doilea Război Mondial din punct de vedere economic şi al reconcilierii între rivali istorici (ex: Franţa şi Germania); a ajutat şi revenirea la democraţie în centrul şi Răsăritul Europei.

Lumea industrializată „veche“ („Vestul“) a pierdut din greutate în economia globală în ultimele decenii. Aceasta s-a produs mai ales după prăbuşirea comunismului, în condiţiile avansului economic al Chinei şi al altor economii emergente non-europene. Criza financiară izbucnită acum un deceniu a pus în discuţie nu esenţa economiei de piaţă, ci un mod de fiinţare şi o matrice de politici publice; este vorba de suprafinancializare şi subestimarea distribuţiei veniturilor, a impactului noii revoluţii industriale (digitalizare, robotizare) asupra ţesutului social şi, mai departe, asupra politicului, a mersului democraţiei. Mai sus sunt menţionate trăsături ce definesc lumea industrializată, din care derivă balanţele de putere şi configuraţiile de interese specifice. A crede că lumea „este plată“ (the world is flat), cum spunea Thomas Friedman, este o hipersimplificare până la denaturare a realităţii - precum cea care echivala prăbuşirea comunismului cu „dispariţia istoriei“ (The End of History, Francis Fukuyama), a intereselor divergente.

România aparţine celor două cluburi preeminente ale Lumii, NATO şi UE. Ambele au jucat rol de atractor pentru schimbări economice şi instituţionale, reforme importante. România are o economie emergentă care a evoluat considerabil, judecată fiind după PIB/loc, structura economică, deschiderea economiei etc. De pildă, PIB/loc, la paritatea puterii de cumpărare, a mers de la 23-24% din media UE între 2002-2004 la peste 57% în prezent. Drept este, însă, că acest nivel trebuie coroborat cu distribuţia veniturilor, care este printre cele mai nefavorabile în UE; se cuvine să menţionăm aici şi mari discrepanţe de dezvoltare regionale. 

Avem o economie tip mozaic, cu numeroase ramuri industriale (aero, auto, şantiere navale, agroalimentar etc.), dar neomogenă ca dezvoltare şi în cea mai mare parte furnizând produse cu valoare adăugată medie şi ca nivel de complexitate; mare parte din producţia industrială rezultă din relaţii de subcontractare. Există sectoare integrate în lanţuri de producţie internaţionale, dar în largă măsură, nu pe faze ce adaugă valoare înaltă.

Gradul de robusteţe/fragilitate al economiei româneşti este influenţat de trăsăturile caracteristice evidenţiate mai jos:

• Exod masiv de capital uman, prevalent indus de diferenţiale de salarii mari; politicile publice trebuie să încerce reducerea acestor diferenţiale;  
• Potrivit datelor Eurostat, România este între statele din UE unde ponderea veniturilor din muncă (în raport cu cele ale capitalului) s-a deteriorat cel mai mult după 2008, ajungând la sub 32% în 2016 (cifra trebuie, însă, corectată cu venituri „mixte“’). Peste tot în lumea industrializată, această relaţie arata o asimetrie în accentuare în ultimul deceniu (anii crizei economice), dar cifra pentru România este de examinat ţinând cont nivelul de dezvoltare mai scăzut;
• Ruralitatea şi subdezvoltarea unei mari părţi a spaţiului autohton, cu multe gospodării departe de ce înseamnă lumea civilizată (instalaţii de apă curentă, canalizare, drumuri etc). Şi din acest motiv s-a plecat masiv din ţară în ultimele două decenii;
• Infrastructura modestă (nu am terminat nici acum o autostradă care să lege ţara de Vest);
• Conform datelor oficiale (MFP, BNR, ONRC/Oficiul Naţional al Registrului Comerţului), capitalul autohton controlează mai bine de 90% din totalul de firme (la nivelul anului 2016), dar cel străin este mult mai vizibil în ce priveşte cifra de afaceri (cca. 56% din total), active controlate (cca. 58% din total), forţa la export şi valoarea adăugată. Firmele autohtone ocupau peste 73% din forţa de muncă în 2016;
• Sectoarele de bază sunt controlate de companii străine (industria financiară/bancară, utilităţi publice, auto etc.); are loc transferul de know-how şi este facilitat exportul (auto mai ales). Dar nu întotdeauna practicile sunt bune şi o distribuţie a valorii adăugate excesiv de asimetrică alimentează resentimente faţă de acţionariatul străin. Coaliţia pentru Dezvoltarea României, alte grupuri de lobby, trebuie să fie interesate nu numai de afaceri proprii, ci de mersul economiei/societăţii în ansamblu;
• Veniturile fiscale din România sunt cele mai scăzute în UE - sub 26% din PIB în 2016, ceea ce loveşte în capacitatea de a furniza bunuri publice de bază (inclusiv pentru funcţionarea sectorului privat). „Optimizarea fiscală“ şi evaziunea fiscală (mai ales la plata TVA) nu aduc fiscului autohton veniturile cuvenite;
• Se manifestă un decalaj între cele proclamate de numeroase companii şi practicile efective; apucături certate cu bunele practice şi etica afacerilor, încercări de „extragere de rentă“ (rent-seeking), conivenţe adânci şi ample, caracterizează porţiuni din viaţa economică - astfel se reduce eficienţa la nivel micro, la nivel macro şi se tensionează relaţiile sociale;
• Are sens ca prezenţa capitalului autohton să fie întărită - inclusiv în sectorul bancar (Eximbank să se transforme într-o bancă de dezvoltare, CEC să fie mai bine capitalizată; eventual să fie preluate entităţi locale controlate de grupuri străine - situaţia băncilor elene). În ceea ce priveşte industria de apărare, este bine ca off-set-ul să nu rămână o vorbă goală în parteneriatele cu firme străine.
• Industria IT arată că excelenţa poate defini funcţionarea unor sectoare industriale; trebuie sprijinit spiritul întreprinzător (de salutat programul autohton Start-up Nation), mediul de afaceri trebuie să fie prietenos şi corect. Aceasta implică plata către fisc a obligaţiilor, promovarea de bune practice în afaceri.
• În fine, dar nu în cele din urmă, este rău că se alocă atât de puţin pentru educaţie din bugetul public (între cele mai scăzute cifre în UE). Situaţia trebuie remediată. Creşterea veniturilor fiscale a devenit o problemă de securitate naţională şi din acest punct de vedere.

O economie robustă are rădăcini trainice. În cazul României, este vorba de consolidare instituţională şi în privinţa echilibrelor de bază, diversitate de ramuri, distribuţie mai justă a veniturilor şi fairness în viaţa socială, companii ce investesc serios şi sunt preocupate de câtă valoare adaugă în producţie şi de un export dinamic susţinut de competitivitate realizată nu prin salarii scăzute. Dacă la acest buchet de condiţii se adaugă o prezenţă notabilă a capitalului autohton cu atât mai bine. Fiindcă aşa cum oamenii nu pot fi de nicăieri, tot astfel statele, comunităţile nu sunt de nicăieri; identităţile, unele ce merg adânc în istorie, contează încă mult în lumea în care trăim.

Este bine că România să aibă o voce articulată în dialogul privind viitorul Uniunii. Aceasta implică eforturi pentru a corecta minusuri acasă, pentru a reduce din decalajele economice şi instituţionale, pentru a stopa exodul de capital uman şi, nu în cele din urmă, pentru a defini şi urmări interesele specifice ale României ca stat membru al UE. Centenarul şi preşedinţia UE sunt ocazii pentru a gândi şi construi cu abilitate politici care să urmărească interesele naţionale legitime împreună cu cele comune, europene (ale UE). România deceniului ce vine trebuie să se bizuie pe rădăcinile sale, pe rădăcinile europene şi euroatlantice. Aceste rădăcini trebuie să ne ajute să facem faţă provocărilor şi pericolelor.

Text apărut în Revista Sinteza, septembrie 2017