Se spune că deja 9-10% din terenul agricol este în proprietate străină. Dacă înstrăinările de acest gen vor continua într-un ritm crescător ˗ ceea ce explică şi îngrijorarea ˗ în perspectivă ţara s-ar putea confrunta cu o problemă deosebit de dificilă.

Negociatorii Tratatului de Aderare la UE n-au luat în considerare situaţia specifică a României. Nicăieri în arealul fost sovieto-comunist, cetăţenii nu au fost despuiaţi de proprietate ca în cazul nostru. Urmarea a fost ˗ şi încă se menţine în bună măsură ˗ depopularea mediului rural, sărăcirea satelor care au luat calea oraşelor. La rândul său, retrocedarea postdecembristă a terenurilor agricole n-a fost însoţită de măsuri de sprijin material şi financiar pentru refacerea gospodăriilor, încât pământul restituit a devenit, în multe cazuri, o povară. Astfel se explică rămânerea în nelucrare a suprafeţe întinse de teren şi tot astfel, abandonarea sau tendinţa de lepădare de el. Dacă luăm în seamă şi tentaţia banului ˗ o boală fără leac în zilele noastre ˗ putem intui motivele de îngrijorare.
    
Integrată în UE, România va continua să fie un stat, în unire sau asociere cu restul statelor comunitare. Nu se întrevede dizolvarea statelor europene într-o entitate amorfă, ţinând seamă de identitatea lor istorică. Nu cred că vom ajunge să vorbim de un popor european cum vorbesc americanii. Alta ne-a fost istoria, altele sunt condiţiile de unire. Înzestrată cu o suveranitate specifică, Uniunea va lăsa statelor componente o zestre de suveranitate suficientă şi necesară pentru menţinerea identităţii lor statale. Ori, fundamentul suveranităţii economice este proprietatea. În chip specific pentru noi, pentru devenirea noastră, poprietatea funciară. Avem un pământ bun, minunat, care pus în lucru ne poate asigura viitorul într-o lume ce tinde să devină tot mai nesigură.

Dacă s-a conceput ca circulaţia liberă a terenurilor în interiorul Uniunii să se constituie într-o condiţie a consolidării acesteia, măsura trebuia implementată ţinând seamă de specificul fiecărei ţări. Polonia a obţinut o prorogare de termen de 12 ani pe când noi doar de 7 ani, deşi suntem departe de condiţiile pe care le are Polonia în a asigura menţinerea proprietăţii agrare în limitele necesare susţinerii suveranităţii economice. Cu alte cuvinte ca pământul să rămână, în pondere necesară, cetăţenilor şi statului român. Pentru aceasta se cerea un termen rezonabil, însoţit de măsuri economico-financiare şi psihologice adecvate. Măsurile corective preconizate de ultim moment de guvern nu inspiră încredere.

S-ar putea pune problema şi acum, în ultimul ceas? Personal, susţin că da. Uniunea Europeană ar trebui să fie interesată într-o relaţie eficient-echilibrată cu membri ei componenţi, astfel ca fiecare să dispună de capacitatea efectivă de a contribui la consolidarea proprie şi prin aceasta la consolidarea întregii Uniuni.

În ultimele două decenii proprietatea noastră industrială şi agricolă a fost vlăguită, hăcuită cu efecte palpabile în planul vieţii sociale, în sfera capacităţii fezabile de dezvoltare. Pierderea peste limitele raţional admisibile a proprietăţii asupra terenului poate semnifica mult mai mult, poate pune în cauză independenţa, suveranitatea şi unitatea statului. Nu mai suntem confruntaţi cu agresiuni militare.

Le-a luat locul în schimb o acerbă competiţie economică. Aici se vor cerne puterile, aici se vor confrunta capacităţile de a face faţă unei populaţii globale în continuă creştere, unui mediu de viaţă şi de sănătate tot mai afectat. Cine va stăpâni economicul, va domina şi politicul, adevăr valabil atât în relaţiile de dinlăuntru cât şi în cele dinafară. De unde enorma importanţă a prezervării capacităţii de dispoziţie asupra mijloacelor şi resurselor economice între care, proprietatea individuală şi naţională asupra pământului la loc de frunte.