Programul de convergenţă şi echilibrul bugetar: atenţie la regionalizare

Regionalizarea este frecvent prezentată că leac la probleme structurale ale economiei/societăţii româneşti. Mă refer la ”distanţa” între autorităţi şi cetăţeni drept concretizare a contractului social. Descătuşarea unui spirit antreprenorial în guvernanţa publică, care ar fi înăbuşit de centralizare. Absorbţia fondurilor europene şi opţiuni de investiţii. Atenuarea discrepanţelor de dezvoltare, etc.

Nu comentez aceste ipoteze, care parţial au temei. Însă, puţin se abordează chestiunea echilibrului bugetar de ansamblu prin retrasarea prerogativelor bugetare - ca o consecinţă a regionalizarii. Dacă va avea loc un asemenea proiect amplu merită să se ţină cont de o serie de aspecte.

De pildă, există riscul creşterii necontrolate a unor cheltuieli. Avem experienţa anilor 2005-2008 când o parte majoră a expansiunii cheltuielilor cu personalul bugetar priveşte conduita autorităţilor locale - unde a crescut copios numărul de angajaţi. Nu a existat o monitorizare atentă a acestor cheltuieli, ce a fost ascunsă de creşterea rapidă, considerabil peste potenţial, a economiei. Când economia a  implodat în 2009 evoluţia aiurea a acestora a ieşit la iveală. Sunt şi alte cheltuieli ce pot scăpa de sub control, în măsura în care autorităţile locale iau cu asalt piaţa creditului şi mizează pe sprijin central la nevoie.

Avem lecţii oferite de alte ţări. De pildă Spania, unde administraţiile provinciale au bugete proprii importante (inclusiv în domeniul educaţiei). Anii boom-ului speculativ au umplut cuferele provinciile ca şi al guvernului central. Când economia s-a prăbuşit s-au văzut mai bine carenţele unui model de creştere ce s-a bizuit pe credit ieftin şi alocare de resurse defectuoasă, orientată spre bunuri non-tradables - €“ca în România, de altfel.

Anii de creştere rapidă au alimentat o suire debordantă a salariilor, costurile unitare cu forţă de muncă (ULCs) fiind cu peste 20% superioare celor din Germania; s-a căscat astfel deficitul de competitivitate. Paradoxul este că deficitul bugetar structural al Spaniei a fost mic în acei ani existând chiar un surplus de 1% din PIB în 2007 potrivit FMI. Îndatorarea privată, ajunsă la peste 220% din PIB arată că nu numai datoriile publice stau la originea crizei. Guvernul Rajoy caută cu disperare să diminueze deficitul bugetului public, care a rămas la 8% din PIB în 2011, cauza principală fiind excese ale provinciilor.                                                                       

Care este morală? Dacă faci regionalizare trebuie să ai în vedere metehne instituţionale locale şi naţionale, experienţe internaţionale. Execuţia bugetară din România are nevoie de disciplinare şi creştere a eficienţei cheltuielilor publice. Risipa, corupţia enedmica, incompetenţa sunt trăsături notorii ale sectorului public. Regionalizarea nu trebuie să ”descentralizeze” un sistem prezervand tarele sale; poţi ajunge din lac în puţ!  Mai ales că România a semnat Tratatul Fiscal, că ”semestrul economic” obligă la rigoare pe toate planurile. Dacă nu va exista o structurare adecvată a relaţiilor între execuţiile bugetare regionale şi cea la nivel central uşor se ajunge în derapaj. Este nevoie că regula echilibrului bugetar să fie aplicată la nivelul regiunilor, cu sancţiuni eficace. 

Este de notat că programul de convergenţă (PC) trimis la Bruxelles, la secţiunea bugetului public, nu face referiri la intenţia de regionalizare şi implicaţii ale sale, în pofida faptului că acoperă intervalul 2012-2015.

Este adevărat că atunci când se vorbeşte de reformă ANAF se spune că vor apărea 8 centre regionale în 2013, ceea ce sugerează regionalizarea. În program se discută despre problema încasărilor fiscale şi se precizează măsuri de reforma astfel că, la finele lui 2015, veniturile fiscale să ajungă la 30,5% din PIB, faţă de 28,75% în 2011.

Dar progresul este departe de sarcina trasată ANAF de guvernul actual, de a se apropia de media din Uniune, de 38-40% din PIB a€“o misiune practic imposibilă într-un orizont de timp relevant. Opinia mea este că reperul pe termen mediu ar trebui să fie media încasărilor în ţările nou intrate în UE (adică 33-34% din PIB). Oricum, este bine că se programează creşterea încasărilor fiscale întrucât, altminteri, va fi greu să se susţină producţia de bunuri publice, mai ales în domeniul educaţiei (unde, în lume, se vorbeşte de o nouă revoluţie industrială). Curios, însă, PC menţine cheltuielile cu educaţia la sub 4% din PIB în anii ce vin. 

Criza actuală a trezit la realitate, în sensul că indicatorii de convergenţă nominală sunt insuficienţi pentru a judeca capacitatea unei economii de a rezista la şocuri. Comisia Europeană a propus un tablou de bord care încearcă să surprindă elemente de convergenţă reală şi dezechilibre altele decât cel bugetar: dinamica costului cu forţă de muncă, deficite externe, poziţia investiţională, etc.

Este subţire discuţia din PC în materie de convergenţă reală, deşi informaţie disparată există. În PC se menţionează câştiguri de productivitate care să permită aprecierea reală a leului, se aminteşte scăderea compensării salariaţilor că pondere în valoarea adugata brută (ceea ce nu trebuie să fie o legitate), dar este insuficient pentru judecarea dinamiciicompetitivitatii. Cifrele deficitului extern pe ianuarie-februarie 2012 ar trebui să fie o alertare în acest sens. Aderarea la zona euro în 2015, privită ca ancoră pentru politica economică, este o declaraţie eroică; este greu pentru analiza serioasă să o admită. Convergenţă reală substanţială nu se poate realiza în câţiva ani.

Regionalizarea, dacă se va face, trebuie să fie bine definită şi să aibă centura de protecţie împotriva unor derapaje de la execuţii bugetare echilibrate. PC vede datoria adminstratiilor locale la 2,5% din PIB până în 2015. Nu este clar că aşa va fi dacă regionalizarea se va face fără cap.

 P.S: Calculele privind execuţiile bugetare pe perioada 2012-2015 trebuie să ţină cont de soluţionarea problemei despăgubirilor în lumina deciziei CEDO.