Mai multe fabrici din zona Aradului au anunţat zilele trecute că îşi vor reloca producţia, urmând să disponibilizeze peste 5000 de angajaţi. Informaţia vine la scurt timp după ce şi Nestle a hotărât să închidă fabrica de la Timişoara, iar Rieker cea din Lugoj. Nu sunt primele ştiri de acest gen, dar proximitatea lor în timp nu mai poate lăsa loc de interpretări, că ar fi nişte decizii întâmplătoare, bazate pe calcule şi situaţii individuale ale companiilor. Acestea sunt rezultatul direct al politicilor guvernamentale implementate de coaliţia PSD-ALDE, din momentul venirii la guvernare.

Măririle anuale forţate ale salariului minim au crescut constant costurile de producţie pentru firme. Aici nu e doar culpa actualului executiv, fiecare Guvern şi-a făcut o obişnuinţă din a mări salariul minim în fiecare an, de parcă ar da de la ei din buzunar guvernanţii. În special sectorul textil, unul din cele care au anunţat disponibilizări, e vulnerabil la creşterea costurilor cu forţa de muncă, fiindcă e mereu în competiţie cu mâna de lucru ieftină din China şi Asia.

Nimeni nu îşi doreşte ca românii să aibă venituri mici dar decalajul faţă de ţările din Occident nu poate fi recuperat prin intervenţii heirupist-populiste în economie şi creşteri artificiale ale salariilor, ci prin măsuri care să încurajeze investiţiile şi acumularea de capital, adică exact opusul a ceea ce face coaliţia PSD-ALDE. Degeaba obligi patronii să mărească lefurile, să câştige românii mai bine, dacă ei se vor trezi din angajaţi în şomeri. Oamenii rămân fără venit, îşi pierd asigurarea de sănătate, nu mai contribuie la pilonul de pensii, devin din contribuabili neţi la bugetul de stat în recipienţi.

Însă recentul val de disponibilizări nu poate fi pus doar pe seama creşterilor salariale forţate de stat. În Vestul ţării, cel puţin, angajaţii fabricilor au ajuns să câştige peste salariul minim pe economie. Şomajul mic i-a obligat pe angajatori să scoată mai mulţi bani din buzunar, să îşi păstreze personalul productiv. Ar fi reţeta unei creşteri naturale a nivelului salarial, dacă n-ar fi intervenit alţi factori care să facă România neatractivă pentru investitorii străini: instabilitatea fiscală, modificările legislative de pe o zi pe alta, infrastructura slabă, creşterea preţului energiei, degradarea continuă a calităţii forţei de muncă, creşterea anuală a numărului de zile libere legal, şi altele. 

Cine ar vrea să îşi investească banii într-o ţară în care politicienii puterii îl batjocoresc în fapte şi în vorbe, denunţându-l ca hoţ şi exploatator, cu un discurs scos din cele mai abjecte manuale ale naţional-ceauşismului?

Sigur, se vor găsi destui care să aplaude plecarea companiilor străine din România, dacă nu sunt dispuse să ofere salarii ca în Vest. Ei nu se uită însă încotro pleacă respectivele fabrici, că nu se întorc în ţările-mamă, merg unde sunt costurile de producţie mai mici. Omit de asemenea că închiderea unei firme mari atrage externalităţi negative în întreg circuitul economic, nu doar pentru angajaţi. Să nu uităm că aceştia erau aceiaşi oameni care ne dădeau asigurari că nu o să se întâmple nimic dacă tot creşte statul salariul minim, nu se închid firme, că au patronii de unde să dea.

Pentru realitatea alternativă în care trăieşte stânga economică se aplică vorba aceea românească: „Mama proştilor e mereu gravidă!”. Nu e de mirare că peste tot unde şi-au pus în practică ideile au venit pe rând falimentul, sărăcia, foamea.