Pieţe de gaze - de la formare la liberalizare

Liberalizarea pieţei de gaze are nevoie dincolo de o legislaţie corespunzătoare, de o cultură  specifică, de metode de comunicare, de transparenţă, activităţi care nu sunt promovate, întreţinute si conduse de nici una din instituţile statului roman.

Gazele naturale, după cum arată diverse izvoare istorice erau cunocute din cele mai vechi timpuri, diverse popoare încă din antichitate au încercat să le folosească – iluminatul templelor (Anul 50  îH., în Roma, templul Vestei, zeiţa pământului, Azerbadjan - templul Zoroastrian), incalzirea apei de mare în vederea precipitării sării (Anul 150 d.H. în China, în Sichuan), despre o valorificare a gazelor naturale se poate vorbi mult mai târziu.

În majoritatea ţărilor din lume, excepţie făcând SUA şi România, piaţa gazelor naturale s-a dezvoltat pe o piaţă a gazelor manufacturiale, prin substituirea parţială (Germania, Franţa) sau totală (Ungaria) a acestora.

Dezvoltarea gazelor manufacturiale sunt strâns legate de revoluţia industrială din Anglia şi exploatăriile de cărbune, cu toate că acest produs era cunoscut încă din 1609, când Jan Baptista van Helmont (Belgia) a identificat un “vapor” sau “spirit” produs prin încălzirea lemnului şi cărbunelui, denumindu-l gaz: “Hunc spiritum, icognitum hactenus, novo nomine gas voco” (Acestui spirit, până acum necunoscut, îi dau noul nume de gaze).

Gazele manufacturiale au constituit primele gaze folosite ca şi combustibil sau pentru iluminare pe scară largă, obţinându-se printr-un procedeu de insuflare a aerului peste cărbune încins.

Între anii 1783 - 1816 în   Marea Britanie a luat fiinţă prima piaţă de gaze manufacturiale din lume. Ulterior pieţe de gaze manufacturiale se dezvoltă şi în alte ţări din lume: Franţa (1819), Germania (1825), Austria (1833), Rusia (1835), Cuba (1844), Spania (1845), Canada (1847), Norvegia (1848),  Argentina (1852), India (1853),  Polonia (1856), Japonia şi Danemarca (1857) etc.

În SUA (1819) şi în România (1859) iau fiinţă de asemenea pieţe de gaze naturale manufacturiale, dar care nu se vor dezvolta deosebit datorită descoperirii şi valorificării unui produs energetic mai ieftin, cu o valoare energetică mare prezentând în urma arderii cele mai reduse noxe, în comparaţie cu alţi combustibili fosili: gazul natural.

Gazele naturale descoperite întâplător în timpul diverselor săpături (foraje), au început să fie utilizate pe scară largă începând cu anul 1821 în SUA când o fântână săpată în Fredonia,  Pennsylvania, producea gaze naturale care erau captate şi transportate prin conducte în tot oraşul pentru a lumina străzile şi casele.

A doua ţară din lume în care s-a dezvoltat o piaţă de gaze a fost Canada, cele două ţări fiind şi iniţiatoarele comerţului internaţional cu gaze, care începe odată cu pozarea unei conducte din Bartie, Ontario, până în Buffalo, New York (1891).

O primă piaţă de gaze naturale în Europa s-a coturat după descoperirea gazelor naturale din Bazinul Transilvaniei, începând cu anii 1912-1917 (înfiinţarea primelor societăţi de distribuţie şi transport a gazelor).

În Europa, gazele naturale au început a fi folosite la aplicaţii industriale pentru prima dată în România în 1904 (utilizarea gazelor asociate la motoarele folosite la forarea sondelor de la Câmpina). Cu toate acestea despre o piaţă de gaze naturale în România se poate vorbi după descoperirea gazelor naturale din Bazinul Transilvaniei, la Sărmăşel (1909) şi cu precădere începând cu anii 1912-1917 (înfiinţarea primelor societăţi de distribuţie şi transport a gazelor).

Despre o piaţă a gazelor în Rusia se poate vorbi începând cu anul 1925 odată cu alimentarea fabricii de sticlă din Daghestanschie Ogni, deşi diverse mărturii arată că local, gazele au fost utilizate şi înaite de această dată pentru încălzire.

Dezvoltarea pieţei de gaze în SUA a condus şi la construirea de infrastructuri specifice pieţei libere de gaz. Astfel, în anul 1916 în SUA se amenajează primul depozit de înmagazinare subterană a gazelor în zăcăminte de gaze depletate (Concord, NY), pentru a servi la preluarea vârfurilor de consum din Buffalo; în anul 1940 în SUA, se construieşte prima fabrică de lichefiere a gazelor pentru a lichefia gazul disponibil şi ieftin vara şi valorificarea acestuia în perioadele cu cerere sporită.

După 28 de ani de la apariţia primei pieţe de gaze din Europa (în jurul marilor zăcăminte din Bazinul Transilvaniei), a început a se pune bazele unor noi pieţe ale gazelor naturale:

-                    Ungaria (1943), construcţia conductei Budafa-Nagy Kamizsa;

-                    Polonia (1946), o conductă de la zăcământul Stryji în vestul Belarusiei spre Varşovia. Deşi gazele erau exportate de URSS nu se poate vorbi de un început al comerţului internaţional cu gaze deoarece zona respectivă aparţinuse Poloniei înainte de război, iar conductele fuseseră construite de polonezi;

-                    Olanda (1951) alimentarea cu gaze a oraşului Coervorden, dintr-un zăcământ aflat în apropiere;

-                    Italia (1953) începe exploatarea gazelor naturale din Valea Po şi folosirea acestora pentru încălzire şi diverse aplicaţii industriale;

-                    Germania (1954) cumpără pentru prima dată gaz natural din Bentheim şi îl aduce la parametrii gazului manufacturial folosit în mod curent, printr-o conductă de 75 km, a cărei construcţie a început încă din anul 1944;

-                    Franţa  (1957) se pun bazele pieţei gazelor naturale odată cu descoperirea giganticului zăcământ de gaze de la Lacq din sud-vestul Franţei;

-                    Norvegia (1969) descoperirea zăcământului de gaze Ekofisk;

-                    Marea Britanie (1970) se descoperă zăcământul Viking;

-                    Bulgaria (1974) primeşte prima dată un volum semnificativ de gaze prin importul realizat de la zăcământul Shebelinka din sudul Ucrainei;

-                    Slovenia (1992), pe atunci republică din componenţa Iugoslaviei, consimte cumpărarea a 1 miliard mc/an gaze din Algeria, transferat via Italia.

Prima piaţă a gazelor naturale pe continentul Asiatic apare în Japonia, la Niigata (1907), după această dată terece o perioadă mare de timp până când în alte ţări de pe continentul Asia, să apară pieţe de gaze functionarii: Pakistan (1955), Qatar (1974) etc. Cu toate că pe continetul asiatic se găsesc cele mai mari rezerve de gaze din lume acest continet deţine cel mai redus consum de gaze raportat la locuitori.

Continentul african se găseşte într-o situaţie similară cu cea existentă în Asia, gazele de aici sunt foarte puţin utilizate pe plan local fiind într-o proporţie mare exportate prin conducte sau în urma lichefierii în ţări de pe alte continente.

Pieţele de gaze, până în ani ’80 erau  pieţe monopoliste sau pieţe imperfecte, societăţile comerciale care acţionau pe aceste pieţe constituindu-se în utilităţi publice de interes local sau naţional şi funcţionând ca monopoluri naturale.

Crizele mondiale ale petrolului din anii ’70 şi ’80 au scos în evidenţă deficienţe ale companiilor de utilităţi publice: costuri ridicate ale serviciilor, calitatea scăzută a serviciilor, productivitate scăzută etc.

Astfel, în unele ţări (cu precădere în ţările social-democrate) în vederea eliminării acestor deficienţe  s-au încheiat “contracte sociale” între Guvern şi societăţile ce deţineu monopoluri naturale, prin care se urmărea pe de-o parte creşterea autonomiei societăţii comerciale concomitent cu impunerea unor indicatori de eficienţă, dintre care cel mai important îl reprezenta reducerea costurilor şi implicit a preţurilor şi tarifelor concomitent cu creşterea calităţii în prestarea servicilor (Contractele sociale din Franţa încheiate în anii 1971, 1984, 1993 şi 1997).

În alte ţări, s-a trecut la privatizarea sectorului public (SUA, Canada, Argentina, Marea Britanie) care a determinat creşterea calităţii serviciilor şi reducerea preţurilor de vânzare. Totuşi incidentele înregistrate în toamna anului 2000 în California, unde liberalizarea pieţei de energie electrică a atras rapid mulţi participanţi pe piaţa furnizării energiei, care in dorinţa obţinerii unor profituri, au determinat coborârea preţului până la un nivel la care investiţiile nu mai prezentau nici un interes pentru firmele participante pe piaţă, fapt ce a culminat cu insuficienţa capacităţilor de producere a energiei electrice.

Liberalizarea pieţei de gaze în unele ţări a generat o aversiune faţă de investiţiile strict necesare sau adesea a condus-conduce la o amânare a lucrărilor de întreţinere în momentul în care investitorii şi-au pierdut încrederea în posibilitatea de a obţine un profit la aceste investiţii deoarece cererea pieţei a fost supraevaluată.

Pe de altă parte incertitudinea care planează asupra modului în care se derulează liberalizarea pieţei de gaze la nivel european contribuie la temerile investitorilor privind majorarea producţiei şi a capacităţii de transport.

Consiliul Europei printr-o serie de Directive a căutat să impună demonopolizarea pieţei de gaze prin instaurarea unor paşi concreţi care trebuie realizaţi, astfel încât să se realizeze trecerea treptată de la o piaţă monopolistă la una liberă.

Această orientare spre o piaţă liberă de gaze, deşi prezintă avantaje certe, nu trebuie realizată fără o strategie de securitate energetică. Politica energetică este necesară dat fiind faptul că în prezent, dar şi în viitor cca. 70% din principalele surse de gaze care alimentează Europa sunt cantonate în ţări din afara UE (Rusia, Norvegia şi Algeria).