Multe discuţii au avut loc în ultima perioadă pe marginea programului ”Noua casă”, cel care continuă – şi nu înlocuieşte – programul ”Prima Casă”. În total, valoarea garanţiilor emise de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii (FNGCIMM), în numele şi în contul statului, de la începutul programului Prima Casă, în anul 2009, şi până în acest moment, este de aproximativ 25 miliarde lei, ceea ce conduce la un volum total al creditelor acordate de finanţatori, în aceşti 11 ani, de 46 miliarde lei. Mai toate discuţiile au pornit de la ideea că ridicarea plafonului de creditare la 140.000 de euro, în cadrul noului program, va contribui automat la creşterea preţului locuinţelor. Nimic mai neadevărat!
 

Din experienţa de 11 ani a programului Prima Casă, ştim că valoarea medie a creditului acordat a depăşit cu greu nivelul de 40.000 euro. Mai mult, banii astfel acordaţi au mers cu preponderenţă în finanţarea achiziţiilor de imobile din fondul locativ vechi, în principal apartamente situate în blocuri construite înainte de anul 1990. Deşi procentul proprietarilor de locuinţe în România este cel mai ridicat din UE (96,8%), calitatea locuirii suferă puternic.

Cam 15% din populaţia UE trăieşte în locuinţe supra-aglomerate, însă ponderea cea mai mare, între statele membre, o are România, unde aproximativ 47% din populaţie, potrivit statisticilor Eurostat, trăieşte în locuinţe suprapopulate.

Rata de suprapopulare descrie proporţia populaţiei care locuieşte în locuinţe suprapopulate, şi este definită prin numărul de camere de care dispune o gospodărie, prin mărimea gospodăriei, precum şi prin vârstele şi situaţia familială a membrilor acesteia. Se consideră că o persoană locuieşte într-o gospodărie supraaglomerată dacă aceasta nu dispune de un număr minim de camere egal cu:

• o cameră pentru gospodărie;

• o cameră per cuplu în gospodărie;

• o cameră pentru fiecare persoană în vârstă de 18 ani sau mai mult;

• o cameră pentru fiecare două persoane de acelaşi sex cu vârste cuprinse între 12 şi 17 ani;

• o cameră pentru fiecare persoană cu vârsta între 12 şi 17 ani şi care nu este inclusă în categoria anterioară;

• o cameră pentru fiecare doi copii cu vârste sub 12 ani

Se întâmplă aşa ceva în România? Mai degrabă nu, aşa cum de altfel o demonstrează şi statisticile. Aşadar, prea puţine dintre creditele acordate au slujit la creşterea calităţii locuirii, această problemă fiind momentan nerezolvată. Or, este ceea ce doreşte să facă noul program aprobat de guvernul Orban.

Programul ”Noua Casă” oferă, spre deosebire de programul ”Prima Casă”, două tipuri de plafoane de creditare : unul de 70.000 de euro, echivalent în lei (cu avans de 5%, similar cu cel din Prima Casă) şi unul de 140.000 de euro, echivalent lei (cu avans de 15%), ambele garantate de stat în anumite condiţii.

Se ştie că, potrivit unui dicton îndeobşte cunoscut, acolo unde miroase a ciment, creşte economia. Este, cred, momentul să încurajăm şi construirea, şi finanţarea unor locuinţe noi, mai confortabile, mai apropiate de nevoile actuale de locuire, şi care care poate acoperi şi cererea venită din partea unei categorii de oameni care are veniturile necesare pentru a accesa un credit de valoare mai mare - acesta este scopul definirii plafonului maxim de 140.000 de euro.

Cât despre tendinţa de creştere a preţurilor, este necesară o precizare: creditele se acordă, ca şi până acum, în urma unei analize de solvabilitate făcută de bancă. Cu alte cuvinte, cum aş putea cumpăra o locuinţă de 100.000 de euro, dacă veniturile nu permit decât un credit de doar 60.000 euro?

Din acest punct de vedere, în raport cu fostul program ”Prima Casă”, lucrurile nu se schimbă – va exista aceeaşi exigenţă din partea băncilor, pentru că în primul rând ele au tot interesul să acorde credite performante. Iar acest program are, fără îndoială, şi funcţia de antrenare a economiei, extrem de necesară în această perioadă problematică pentru România.

Personal, sper – şi cred – că Noua Casă va avea cel mai mare succes, având în plus o componentă calitativă superioară, care poate contribui la reducerea procentului românilor care trăiesc în locuinţe supra-populate şi, astfel, a decalajului faţă de ţările dezvoltate din vestul Europei.

Dar problema locuirii şi a calităţii vieţii trebuie să preocupe în egală măsură administraţiile locale, care pot atrage investiţii în comunităţile şi pot chiar influenţa piaţa imobiliară. Încheierea de acorduri de parteneriat public-privat cu dezvoltatori privaţi ar putea susţine construirea de locuinţe pe terenuri ale primăriei din care o parte să fie vândute la preţuri avantajoase familiilor tinere, iar o parte – să fe folosite cu destinaţie de locuinţe publice. Iată deci o posibilă colaborare cu dezvoltatorii imobiliari, dar una făcută în folosul real al comunităţii şi nu doar al intereselor pur financiare cum s-a întâmplat până acum.