„Marele impas economic”

Avem practic stagnare economică în economiile cele mai mari din zona euro. În numeroase ţări din Uniune cererea de credite este limitată şi, adesea, parcă nesenzitivă la scăderea dobânzilor. Deci nu avem de-a face numai cu un credit-crunch (prăbuşire a creditării) în explicarea crizei. Peste tot în Europa, companii şi gospodării încearcă să îşi repare bilanţuri după ani de îndatorare excesivă.

Fiindcă nu au putere să se dezvolte mediul fiind potrivnic, asanarea se face deseori prin reducere de activităţi, renunţare la active. Această conduită în afaceri fiind răspândită, relansarea economică în Europa întârzie – este ceea ce Richard Koo a numit “balance-sheet recession” pornind de la experienţa Japoniei, cu pletora de credite neperformante de acum mai bine de două decenii. De aceea politici monetare relaxate au eficacitate mult redusă operând “capcana lichidităţii”. Contextul extern inrautateste climatul afacerilor. Aceste context include criza geopolitică şi de securitate, ipostaziată de conflictul militar din Ucraina, confruntarea cu Federaţia Rusă; situaţia este extrem de gravă. Riscurile geopolitice şi de securitate sunt foarte mari. Caruselul sancţiunilor îşi spune cuvântul şi la impactul direct şi sever asupra afacerilor din diverse ţări din UE se adaugă influenţa asupra “sentimentului pieţelor”, stării de spirit generale. Perspectiva de creştere din zona euro este mai rea decât acum câteva luni şi lucrurile se pot deteriora în continuare.

Aversiunea crescută faţă de risc este cam peste tot pe fondul riscurilor geopolitice în combinaţie cu mersul foarte greoi al revenirii economice în Uniune. Un rol important l-a jucat şi mix-ul mai puţin inspirat de politici. Reforme structuralereclamă timp ca implementare, nu dau roade pe termen scurt. De aceea, era şi este bine să existe un sprijin mai consistent la nivelul cererii agregate a zonei Euro a politicii promovate de Mario Draghi la Banca Centrală Europeană (BCE). Zona euro înregistrează un surplus de cont curent foarte mare, care nu ajută ţările să îşi revină; mult timp euro a fost prea tare. Argumentul că acest surplus se explică prin productivitate, competitivitate, este subţire dacă îl evaluăm prin prisma condiţiilor macroeconomice de ansamblu. Devalorizările interne (prin tăieri de venituri) au efecte, este adevărat, dar comprimă excesiv cererea internă din unele ţări, mai ales când se fac ajustări în lanţ. Această morişcă nu sprijină reforme structurale. Cu şomaj de peste 20% din forţa de muncă în câteva ţări din zona euro este foarte dificil să realizezi reforme structurale (la nivelul zonei euro şomajul este peste 11%). Există o economie politică a reformelor, ce nu este aiureală şi care ţine cont de realităţi sociale, economice şi politice. Interesant că şefi de bănci centrale mari, precum  Janet Yellen şi Stanley Fischer la Fed, Mark Carney la Banca Angliei, nu ezită să menţioneze nivelul înalt de subutilizare a resurselor; ei remarcă posibile costuri sociale şi economice ale fenomenului de hysteresis. Este o dezbatere în toi privind capacitatea de a reflata economiile şi există voci care cer o ţintire a PIB-ului nominal în locul ţintelor de inflaţie.

A fost şi este nevoie de o politică mai luminată, open-minded, care să fie dirijată de ţările care au spaţiu fiscal mare. Germania, de pildă, are surplus fiscal şi unul de cont curent considerabil. Discursul lui Draghi la Jackson Hole în SUA, în august a.c, spune multe în acest sens; se pledează pentru mai multă flexibilitate, imaginaţie în utilizarea spaţiilor fiscale, împreună cu mijloace neconvenţionale în politica monetară, care să ajute deblocarea creditării şi, nu în ultimă instanţă, continuarea unor reforme structurale. Nu este simplu, deoarece se merge cu aproximaţii şi necunoscute foarte mari în gestionarea acestui demers. Se navighează, în fapt, în ape necunoscute. Ce să faci în politica monetară când inflaţia se aproprie de pragul de zero (aşa numitul “zero lower bound”) existând spectrul deflaţiei (este deja în Spania)? Să ne gândim că ţinta de inflaţie a BCE este de 2%, iar reuşita unei bănci centrale nu înseamnă să duci inflaţia mereu cât mai jos. Succesul este dat de cât în preajma ţintei de inflaţie este rata ei efectivă. În regim de inflaţie aşa de scăzut ce politică monetară poţi practica? Draghi vorbeşte şi de aşteptări inflaţioniste descrescânde, care îngreunează şi mai mult misiunea BCE. Aici găsim un temei pentru un eventual program QE (quantitative easing prin achiziţii de diverse active), care să completeze metodele neconvenţionale utilizate până acum.

Trăim o veritabilă criză a politicilor economice aplicate în condiţiile în care fundamente teoretice au fost zdruncinate de criză. Mă refer aici şi la credinţa aproape oarbă a unora că inflaţia mică garantează stabilitate financiară. Dar dacă nu se încearcă ceva, se poate intra în teritoriul efectiv al unei debt-deflation în zona euro, când scăderea preţurilor ar mări povara datoriilor. Inflaţia anuală a ajuns în iulie la 0,3% în zona euro şi activitatea economică a stagnat, practic, în Germania, care este motorul Uniunii. Iar stagnare economică cu deflaţie este calea către o nouă accentuare a crizei, către o fază şi mai gravă. Spun aceasta fiindcă datoriile publice din UE au crescut cu circa 30% în medie după 2009 şi mare parte din firme şi gospodării sunt foarte îndatorate. Eu cred că se impune un efort de a combina cu astuţie şi îndrăzneală utilizarea intrumentelor fiscale, monetare şi reforme structurale, care să oprească intrarea generalizată în debt-deflation. Este foarte riscant să tai cheltuieli publice oricum când cererea agregată se reduce întrucât mediul privat nu face investiţii, alte cheltuieli, când rata de economisire creşte. Europa a fost mult mai înceată decât SUA în a interpreta resorturile crizei actuale şi este ameninţată de “niponizarea” evoluţiei sale, adică de stagnare economică. Nici nu are structuri de decizie proprie unei uniuni autentice. Dacă în SUA teama priveşte o posibilă creştere foarte lentă --Larry Summers a readus în dezbatere faimoasa formulare a lui Alvin Hansen din 1938, “Secular Stagnation”, în Europa obsesia mare acum este evitarea intrării în debt-deflation pe arii largi din zona euro. Cât de straniu este contextul macroeconomic şi cât de mare este provocarea pentru politica economică se poate ilustra şi prin aceea că o egalizare a investiţiilor cu volumul economisirii, ca premiză de relansare economică, ar implica, după unele voci, dobânzi real negative de durată. Chiar şi aşa nu este clar cât de bun ar fi echilibrul într-o lume cu echilibre multiple şi cât de practicabilă ar fi o astfel de modalitate.

Ce se poate face în România în aceste condiţii? Să protejăm nivelul cheltuielilor publice în primul rând, chiar să îl mărim prin investiţii publice dacă avem spaţiu fiscal. Când sectorul privat nu investeşte şi înclinaţia spre economisire creşte, sectorul public trebuie să acţioneze, mai ales dacă există spaţiu de manevră. Spaţiul fiscal disponibil, aşa cum am menţionat deja, poate fi întărit de o absorbţie mai bună a fondurilor europene, care ar injecta lichiditate reală în economie. Ar trebui să opereze un parteneriat efectiv între guvern şi sectorul privat în privinţa dezvoltării infrastructurii. Politica monetară şi de curs nu ar trebui să tolereze o apreciere a leului în condiţiile date, tocmai pentru a încuraja producţia internă. Dacă inflaţia este scăzută se poate continua cu relaxarea condiţiilor pe piaţa monetară la noi. Dar să avem permanent în atenţie evenimentele geopolitice, posibile mişcări bruşte de capital, mai ales speculativ. Atragerea de investiţii dinspre toate azimuturile este o altă cale de urmat. Ar fi grozav să avem mai multe investiţii din ţările avansate din regiunea euro-atlantică, de care ne leagă alianţe economice şi militare, de securitate. Dar lumea nu se opreşte la frontierele UE. Polonia, alte ţări din Europa centrală şi de Răsărit îşi dau seama de impasul economic al Europei şi caută “energie” şi din alte zone ale lumii. Şi investiţiile în capacitatea de apărare a Ţării ar ajuta în conjunctura actuală. Sa amelioram eficienta cheltuirii banului public, care implica lupta impotriva coruptiei. În fine, şi nu în cele din urmă, trebuie ca noua Comisie, cu ajutorul Parlamentului European şi al Consiliului European să demareze un program îndrăzneţ de investiţii publice în Uniune. Un astfel de program ar susţine cererea agregată la nivelul UE, ar reduce şomajul (care loveşte aproape 20 milioane persoane), ar diminua din perspectiva unor tulburări sociale mai mari şi a unor derapaje politice. Un astfel de program poate fi finanţat prin emisiuni de obligaţiuni ale BEI fiind posibile şi alte modalităţi de obţinere de finanţare prin obligaţiuni comune. Francesco Giavazzi şi Guido Tabellini, de pilda, propun ca BCE să cumpere datorie pe termen foarte lung (30 de ani) a ţărilor din zona euro, care să le ofere surse adiţionale de finanţare; ei sugerează şi reduceri de fiscalitate care să fie însoţite de o mărire a orizontului de corecţie a deficitelor.

Viitorul şef al Comisiei, Jean Claude Juncker, are în vedere programe de investiţii publice de ordinul câtorva sute de miliarde de euro întinse pe trei ani. Dar trebuia găsită finanţare adecvată. Trebuie deci combinată politica monetară cu cea fiscală, care să dea un impuls cererii agregate. Este nevoie de o coordonare mult mai bună la nivelul UE. Cred totodată că programe de investiţii finanţate prin decizii colective ar trebui să acopere întreaga Uniune, chiar dacă noi avem alocări mari de fonduri europene pe care nu le-am exploatat. Berlinul ar avea un rol decisiv în acest scop. Cancelarul Angela Merkel împreună cu noul preşedinte al Consiliului, premierul polonez Donald Tusk, să sperăm că nu vor lăsa lucrurile să meargă înspre mai rău. Provocarea geopolitică pentru Uniune ar trebui să întărească solidaritatea, să stopeze tendinţe politice de fragmentare.

Germania, Franţa şi Italia, ca ţările cu economiile cele mai mari din zona euro, trebuie să imagineze împreună cu Comisia un program de relansare prin investiţii publice. Fără evitarea intrării într-o nouă fază recesionistă reformele structurale se vor împotmoli şi tensiuni sociale se vor adânci. Cum ar arăta UE cu economia franceză şi cea italiană în şi mai mare suferinţă? Efecte de scară şi-ar spune cuvântul. Aceste ţări nu sunt Portugalia, Irlanda şi chiar Spania. Fragmentarea se va accentua în UE şi viaţa politică ar consemna noi avansuri ale forţelor ce nu cred în proiectul European. Populism, demagogie, naţionalism vocal, ar câştiga tot mai mulţi aderenţi. Avem şi mişcări separatiste care complică ecuaţii politice naţionale şi introduc noi incertitudini în metabolismul UE. Şi dacă adăugăm la toate acestea provocarea geopolitică fără egal de la căderea Zidului Berlinului înţelegem în ce impas istoric sunt Uniunea, Europa. Ca şi România, ca periferie economică a UE, aflată la graniţa de est. Nu mai amintesc de presiunile concurenţiale din spaţiul global, cu economii emergente din Asia care lovesc în business-ul multor grupuri europene. Economia mondială revelează tot mai multe “jocuri cu suma nulă”, adică ce câştigă unii pierd alţii.

Riscuri geopolitice mari sunt nu numai la Est. Există un arc de dezordine şi instabilitate la graniţele sudice ale Uniunii, cu o lume arabă convulsionată de conflicte inter-etnice şi inter-confesionale, războaie civile şi neclarităţi privind relevanţa unor graniţe. “Primăvara arabă” s-a cam epuizat şi apar noi pericole; mă gândesc la mişcarea jidahistă ISIS. Aceste pericole împreună cu mersul dificultăţilor în zona euro complică situaţia de ansamblu în Europa. Ce se întâmplă in Ucraina reliefează poziţia României de ţară de graniţă a UE. Şi tocmai această poziţie măreşte miza unor aranjamente de securitate pe continentul european, care să ne protejeze graniţele. Să sperăm că noi iniţiative ale NATO si UE,  dialogul ferm şi concret cu Federaţia Rusă să construiască o arhitectură de securitate în Europa care să nu facă mai cenuşie perspectiva. Şi aici am în vedere nu numai economia.