Mai are Marea Neagră vreo şansă după ce nu am reuşit să apărăm gazul românesc în Parlamentul European?

Noul plan de decarbonare accelerată al UE pune o povară pe umerii consumatorului român şi, deopotrivă, pe industria noastră. Una dintre cele mai valoroase resurse energetice româneşti, gazul natural, are un viitor aparent incert: Parlamentul European şi oficiali ai Comisiei Europene cred că gazul natural produs în Uniunea Europeană nu este suficient de „verde“.

Peste noapte şi pe nepusă masă, ne transformăm dintr-un potenţial furnizor de securitate şi stabilitate pentru Europa Centrală şi de Est într-un promotor cu jumate de gură al unui combustibil fără viitor şi pe care nu-l mai vrea, aparent, multă lume.

România are momentan şi alte probleme, care par mai stringente: trebuie să găsească o soluţie pentru industria cărbunelui, după ce a agreat noi norme de mediu extrem de dure, în pachetul „Energie curată pentru toţi“, fără să avem certitudinea că vom fi ajutaţi de Bruxelles să salvăm zonele carbonifere în tranziţie.

Tabăra statelor cu sector carbonifer în tranziţie se subţiază pe zi ce trece, după ce Gremania, Olanda, Portugalia, Italia şi Franţa au adoptat planuri naţionale de acţiune. Între timp, Austria, spre exemplu, are ca ţintă atingerea neutralităţii emisiilor de carbon în 2040, şi o cotă de 100% energie regenerabilă în consumul naţional de electricitate până în 2030. Noi căutăm, astăzi, soluţii pentru probleme care, pentru mulţi, par să ţină de priorităţile deceniului trecut.   

Industria gazului natural nu are o voce în dezbaterile europene, iar statele membre care depind de această resursă, poate cu excepţia Polonei, sunt în afara discuţiilor tehnice serioase. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, Parlamentul European nu ar fi refuzat să recunoască rolul în procesul de decarbonare al investiţiilor de care şi România are nevoie pentru dezvoltarea sectorului gazelor naturale şi al energiei nucleare.

Refuzul Băncii Europene pentru Investiţii de a mai finanţa proiecte în domeniu va fi urmat şi de alţii, inevitabil. Mesajul industriei, acela că gazul natural este combustibilul care ar putea substitui rapid şi convenabil sursele mai poluante de energie, nu este credibil astăzi.  

În acelaşi timp, în afara UE se dezvoltă accelerat resurse noi de gaze naturale pe toate continentele. Pentru orice companie care trebuie să pună bani în proiecte complexe de exploatare a hidrocarburilor în actualul mediu ostil la nivel european şi naţional, opţiunea prudentă este să îşi asigure accesul la resurse din import. Rusia oferă constant asigurări politice că va continua să furnizeze pe piaţa UE volume suficiente, aşa cum a făcut-o în ultimii 50 de ani, din vremea primelor parteneriate cu Austria şi Germania, care sunt în vigoare şi astăzi.

Pentru România, o tranziţie energetică înspre o economie cu emisii reduse de carbon care nu se bazează pe resursele noastre interne (mai ales Marea Neagră) va creşte costurile pentru consumatorul final şi pentru industrie, va văduvi bugetul statului de o sursă critică de bani, fără a putea reţine în ţară, pentru generaţiile următoare, mai nimic din valoarea adăugată generată de noul sector energetic cu emisii scăzute de carbon.

În plus, pentru investiţia din Marea Neagră este critică obţinerea unei decizii de investiţii care să aducă gazul natural în piaţă imediat după 2025, pentru a asigura o perioadă optimă de recuperare a investiţiilor, înainte de anul 2050. Dacă ratăm acest obiectiv în primăvara lui 2020, nu va plânge nimeni din UE pentru că România, după mai bine de 100 de ani de experienţă în extracţia de hidrocarburi, nu va mai juca un rol în acest domeniu.

Nu ştiu care este reţeta de succes pentru a pune în producţie Marea Neagră măcar la jumătatea decadei următoare. Este clar, însă, că ceea ce facem acum este doar să irosim o şansă reală de prosperitate, atât pentru generaţia actuală cât şi pentru cele ce urmează.