Intenţiile Guvernului privind privatizarea totală / parţială a unor companii strategice din economie, suprapuse proceselor de liberalizare totală în vigoare deja în domenii sensibile şi anunţatelor procese de restructurare fără nicio viziune de politică industrială vor conduce în mod evident la distrugerea suveranităţii economice a României – atâta cât a mai rămas. Economia românească va deveni o economie aproape complet dependentă de strategii externe. Viitoarelor guverne – indiferent de ideologie – le va fi aproape imposibil să implementeze vreo viziune de dezvoltare naţională pe termen mediu şi lung, în condiţiile în care consensualizarea intereselor naţionale / externe va fi din ce în ce mai greu de realizat post criza Covid.

Dar ce înseamnă suveranitatea economică?

Întelegem că o ţară are suveranitate economică atunci când deţine decizia în principalele sectoare strategice din economie. Atunci când joacă un rol activ şi puternic în domeniul bancar – necesar pentru a conduce politica monetară şi a finanţa programele guvernamentale. Atunci când are o influenţă puternică în industriile legate de resursele naturale, in industriile extractivă şi prelucrătoare. Bineînţeles, atunci când poate aspira măcar în topul regional la industriile cu valoare adăugată tehnologică medie şi ridicată – farma, comunicaţii, IT, automatizări s.a. Atunci când se află la un nivel cel puţin mediu în lanţurile de valoare adăugată – nu o economie ce exploatează resurse brute, ci o economie competitivă bazată pe prelucrare şi inovare.

Mai înţelegem că o ţară are suveranitate economică atunci când nu se îndatorează excesiv. Atunci când are marjă de manevră în ceea ce priveşte rezervele financiare din Trezorerie iar rezervele valutare comunicate de BNR sunt adecvate conform metodologiei internationale. Atunci când are supape de finanţare gata să acopere necesarul de finanţare pe termen scurt (care nu trebuie să fie ridicat!) fără a rămâne în corsetul costurilor ridicate de finanţare cauzate de schizofrenia / volatilitatea pieţelor financiare internaţionale.

Sunt păreri argumentate care înţeleg că o ţară are suveranitate economică solidă atunci când agenţii economici ce operează la intern sunt bine capitalizaţi, se pot finanţa uşor si au strategii de dezvoltare prin investiţii bine definite. Când oamenii au venituri decente şi o putere de cumpărare stabilă, atunci când munca este plătită la valoarea ei reală. Cercul vicios al salariilor mici văzut ca avantaj competitiv nu ajută o suveranitate economică ridicată.

O ţară are suveranitate economică consistentă atunci când contează la masa deciziilor. Atunci când decidenţii ei manevrează inteligent oportunităţile oferite de cooperarea în luarea deciziilor la nivelul UE, când ştiu să răzbată cu interesele propriilor economii printre zecile de mii de grupuri de interese de la nivel comunitar. Aici istoria nu ne ajută. Nici măcar prezentul - ultima decizie – cea privind Pachetul de Mobilitate – arată că nu stăm prea bine la masa negocierilor. România va pierde venituri anuale de peste 4 miliarde euro în balanţa de plăţi doar din această decizie europeană.

Nu în ultimul rând, o ţară are suveranitate economică ridicată atunci când are instituţii puternice, reguli clare, agenţii de reglementare solide şi un capital autohton care să se bată dpdv al competitivităţii măcar la nivel regional. Când spun că trebuie să aibă instituţii puternice includ şi existenţa unei Strategii Naţionale de Dezvoltare Economică pe termen lung, un model, o viziune, un plan.

Şi în sfârşit, înţelegem că o ţară are suveranitate economică ridicată atunci când valorizează resursele umane interne, când nu prezintă / consideră drept principal avantaj pentru atragerea de investiţii străine forţa de muncă ieftină. Atunci când nu exportă forţă de muncă calificată, plătită prost în ţară. Şi atunci când nu are loc o migraţie masivă a creierelor în străinătate, rezultând o pierdere de potential economic enorm.

De data aceasta îmi doresc doar să particip la “punerea problemei” în cadrul dezbaterii pe această temă, strict cu date oficiale/ tehnice. Nu voi exprima nicio poziţie şi nici nu voi oferi vreo soluţie. Este la latitudinea fiecăruia să interpreteze datele şi să-şi formeze o părere cu privire la acest subiect.

De ce revin cu acest subiect acum? Pentru că anunţatul Program privind liberalizarea, restructurarea şi privatizarea în domeniile strategice ale economiei româneşti va arunca ţara noastră în ceea ce literatura ştiinţifică defineşte ca A treia recesiune transformaţională. 

Cine a trăit în ultimii 30 de ani pe aici îşi aduce aminte cu siguranţă de celelalte două recesiuni transformaţionale – perioada 1990-1993 şi perioada 1997-1999, celebre de altfel prin efectele economice şi negative dezastruoase. Prima recesiune transformaţională  – hiperinflaţie, prăbuşirea ofertei interne, sărăcie extremă, instabilitate etc. La cinci ani distanţă, a doua recesiune transformaţională (1997-1999) cauzată de terapia şoc aplicată în acea perioadă. Vă aduceţi aminte de listele de companii propuse pentru lichidare s.a. Ne-am ales cu inflaţie ridicată, şomaj accentuat, criză puternică, căderi în sistemul bancar, sărăcie masivă.

În prezent, Guvernul ia in considerare privatizarea totală sau parţială a primelor 5 companii cu capital de stat din punctul de vedere al profitabilităţii, liberalizarea totală şi restructurarea şoc, pe repede înainte. Se intenţionează privatizarea companiilor ce acţionează în domeniile infrastructurii critice: energie, transporturi, bancar.

E lesne de înţeles. Implementarea acestei reţete va conduce cu siguranţă la a treia recesiune transformaţională. La o cădere economică puternică, datorie publică nesustenabilă, presiuni inflaţioniste ridicate, creşterea şomajului structural, cercuri vicioase s.a. Se va ajunge la un prag critic din punct de vedere economic şi social. “Noul model” va sucomba într-un termen scurt.

Înainte de a trece la prezentarea unor date oficiale care să argumenteze gradul mai mare sau mai mic de suveranitate economică, precizez că această analiză nu este îndreptată împotriva acţiunii capitalului străin în România. Există poveşti de succes legate de acest proces în aceeaşi măsură cu răsunătoare eşecuri. Consider că toate companiile care produc în România, plătesc taxe şi impozite în mod correct, remunerează decent munca lucrătorilor români şi ajută la dezvoltarea României sunt companii româneşti, indiferent că au acţionariat străin sau autohton.

Prin analiza de faţă doresc să atrag un semnal de alarmă asupra unei dezbateri ce trebuie să aibă loc, indiferent de culoarea politică a partidelor aflate la guvernare: Care trebuie să fie rolul statului român în sectoarele strategice ale economiei? Care ar trebui să fie rolul capitalului privat autohton? Cât este prea mult în ceea ce priveşte procesele de liberalizare şi privatizare? Cum se poate construi o strategie naţională şi dacă se pot consensualiza interesele capitalului străin cu cele ale capitalului autohton şi cu o strategie economică guvernamentală? Cât de eficient este să vinzi activele cele mai de preţ ale statului român în criză şi dacă avantajul unor venituri mici pe termen scurt este mai mare decât pierderea unui flux de venituri viitoare permanente la bugetul de stat?

Aşadar să reflectăm asupra unor evoluţii în legătură cu tema propusă spre dezbatere:

1. “Capitalul privat românesc deţine 44% din cifra de afaceri din economie, capitalul străin 52% iar statul deţine 4%.  Pe de altă parte, profitabilitatea com­paniilor private româneşti calculată ca raport între rezultatul net şi cifra de afaceri a urcat la 7,8%, faţă de 6,7% în anul anterior, în timp ce pentru compa­niile străine a rămas constantă la 3,7%, arată datele de la Registrul Comerţului. Companiile private româneşti domină în continuare trasnporturile, construcţiile, agricultura, industria alimentară, hotelurile şi restaurantele în timp ce companiile străine sunt puternice în sectorul industrial: auto, maşini şi echipamente, metalurgie, chimie sau rafinarea petrolului. O singură companie industrială cu capital privat românesc are o cifră de afaceri de peste 1 miliard de lei, producătorul de mobilă Aramis Invest din Baia Mare.”  (supliment Ziarul Financiar – Capitalul Privat Românesc, iunie, 2020). Altfel, în România se manifestă o tendinţă contrară practicilor din ţările dezvoltate UE – cumpărarea de terenuri de către străini. Date oficiale arată că peste 425.000 ha teren din România se află deja în mâinile proprietarilor străini.

2. “În România mai mult de 90% din valoarea adăugată este produsă în sectoarele cu valoare adăugată medie şi scăzută. Şi în cazul României la fel ca şi în cazul celorlalte state ale Europei Centrale şi de Est este exploatat avantajul comparativ al forţei de muncă relativ ieftină şi astfel avem o delocalizare a activităţilor de producţie intensive în factorul muncă dinspre statele dezvoltate din Vest spre Estul Europei. Sectorul medium high tech este dominat de companiile străine în principal din cauza faptului că aici se încadrează şi producţia de maşini, echipamente şi utilaje, iar în aceste activităţi companiile străine deţin o pondere de 84% din total valoare adăugată produsă. Acelaşi lucru poate fi observat şi pentru producţia de echipamente electrice şi produse din plastic şi cauciuc, unde prezenţa companiilor străine este mai ridicată decât media sectorului”. (Stefan G., Aspecte structurale ale economiei româneşti, lucrare prezentată în cadrul Consiliului de Programare Economică, www.cnp.ro, 2019).

 Sectoare de activitate cu cea mai mare VA produsă de companiile străine (2016)

Sursa: Eurostat, calculele autorului citat, date 2016

3. Un alt aspect ţine de modelul de producţie şi importuri. Datele Băncii Mondiale arătau că în perioada 2013-2015 (Enterprises Surveys, World Bank) România avea printre cele mai mici ponderi ale firmelor cu capital străin care apelau la inputuri din economia internă – în jur de 25% - mult sub Polonia şi Bulgaria, unde ponderile inputurilor provenite din economia internă erau de cel puţin 50%. De asemenea, inadecvarea structurală se observă chiar şi în rândul companiilor domestice, care apelau în proporţie de 60% la inputuri din România (peste 70% în Bulgaria şi Polonia). Acelaşi raport arată că, din perspectiva ponderilor firmelor care folosesc inputuri / furnizori de resurse de origine străină, România are o situaţie extrem de nefavorabilă – peste 95% din companiile cu capital străin, în jur de 70% companiile cu capital românesc. Şi în acest caz, Polonia, Bulgaria sau chiar Turcia au o dependenţă mult mai mică de importuri în activitatea de producţie a companiilor, fie că sunt domestice fie că sunt cu capital străin. Prin urmare, corectarea problemelor structurale mai ales în ceea ce priveşte deficitul comercial nu se poate face fără a recunoaşte rolul şi contribuţia capitalului străin şi fără a determina raţional blocajele, mai ales acele blocaje care fac ca furnizorii locali să nu participe pe lanţul de producţie sau ca salariile să nu urmeze valoarea productivităţii – în prezent costul orar cu forţa de muncă fiind sub nivelul productivităţii orare.

https://scontent.fotp3-3.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/111038913_2697372190537476_6642104057170462146_n.jpg?_nc_cat=103&_nc_sid=8024bb&_nc_ohc=NZzOAiAov-8AX-hczme&_nc_ht=scontent.fotp3-3.fna&oh=69de28553d74629504d138cf5764c0b1&oe=5F36946C

4. Rolul statului în economie a devenit marginal. În România, Consiliul Fiscal defineşte 803 companii de stat. Acestea reprezintă 0,11% din numărul total de companii din România, aduc 9,4% din valoare adăugată brută totală din economie, angajează 6,6% din numărul total de salariaţi. Date prelucrate de FMI pentru anul 2015 arată că sectorul public reprezentat de companiile de stat deţinea sub o treime din totalul activităţii economice din sectoarele postal şi curierat, energie şi gaz, apă, minerit, transport, industria chimică şi agricultura.

https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/109909443_2697373247204037_8310643871280639580_n.jpg?_nc_cat=105&_nc_sid=8024bb&_nc_ohc=yC9-wBySR1gAX-SWai2&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=cdaabf7efd71a821accb18ae9f76db11&oe=5F36D787

Detalii aici

5. În ţara noastră, băncile cu capital majoritar străin detin 74,5%, cele cu capital majoritar privat românesc 17,6% iar cele cu capital majoritar de stat 7,9% din total active detinute de sistemul bancar. Profitabilitatea este puternic concentrată, băncile mari din Top 10 obţin 85% din profiturile totale (date BNR valabile pentru decembrie 2019, aici). Conform Institutului Bruegel (detalii aici), la sfârşitul anului 2015 sectorul public (inclusiv ca efect al naţionalizării unor bănci private) din zona euro deţinea 16% din activele băncilor cu importanţă sistemică. Sunt 31 de bănci ale statelor din zona euro (controlate de stat - 21, naţionalizate - 10) dintr-un total de 97 de bănci sistemice, care au o pondere de 80% din activele bancare totale ale uniunii monetare. În totalul activelor deţinute la nivel naţional de către băncile sistemice, băncile controlate de către stat reprezintă 80% în Slovenia, 68% în Portugalia, 57% în Luxemburg, 54% în Belgia, 50% în Irlanda, 32% în Olanda, 31% în Germania, 21% în Finlanda şi 0% în Grecia. În Ungaria, cota medie de piaţă (2006-2016) a băncilor controlate de către stat a fost de 15,9%, iar în Polonia de 21%, conform FMI (2019).

6.  Accesul la finanţarea bancară este extrem de scăzut. România se află pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte nivelul intermedierii financiare (creditarea sectorului privat era de 25% din PIB în martie 2020, în Ungaria 35%, Polonia 52%, Bulgaria 53% şi Cehia 54%). În plus, creşte dependenţa companiilor nefinanciare de la nerezidenţi – datoria externă a companiilor nefinanciare era de 195 miliarde lei (80% provenind de la companiile nerezidente membre ale grupului din care fac parte companiile din România) (BNR, Raportul de Stabilitate Financiară, iunie 2020)

7. Creditorii externi deţin 39% din stocul datoriei publice totale (40 miliarde euro). Sistemul bancar (75% cu capital străin), clienţii nerezidenţi şi fondurile private de pensii (aici banii sunt ai românilor contributori dar decizia de investire aparţine fondurilor de pensii private, toate cu capital străin) detin 86% din titlurile de stat emise pe piaţa internă. (Detalii aici)

8. Îndatorarea României explodează cu o viteză de 1000 euro pe secundă, total nesustenabil. Datoria guvernamentală a ajuns în luna mai 2020 la pragul critic de 40% din PIB iar datoria publică (cuprinde datoria guvernamentală şi pe cea locală) la 47% din PIB, peste limita de sustenabilitate. Cheltuielile cu dobânzile cuantifică 1,2-1,5% din PIB aşadar indiferent că am presupune că România şi-ar acoperi integral cheltuielile din veniturile bugetare (echilibru bugetar primar), tot am avea un deficit bugetar efectiv de 1,2-1,5% din PIB anual. Îngrijorător, potrivit estimărilor Consiliului Fiscal, necesarul de finanţare al României va creşte anul acesta cu procente cuprinse între 31 si 58% faţă de cel din anul anterior – necesarul de finanţare se majorează de la circa 8,6% din PIB în anul 2019, la niveluri cuprinse între 11% şi 14,3% din PIB în funcţie de scenariile considerate în 2020, respectiv între 119,5 mld. lei şi 144,3 mld. lei. (Detalii aici Consiliul Fiscal, 2020)

9. Îmbătrânirea demografică, cercul vicios al salariilor mici şi migraţia. România se află în topul UE în ceea ce priveşte riscul de sustenabilitate determinat de creşterea cheltuielilor cu pensiile şi îngrijirea sănătăţii – proces cauzat de îmbătrânirea demografică. În plus, România încă se află în cercul vicios al salariilor mici pentru cei rămaşi în ţară, având una dintre cele mai mici ponderi ale remunerării salariaţilor în PIB dintre ţările UE. Conform datelor Eurostat suntem la 28% din media UE la salarii si la 66% din media UE la preturile la alimente si bauturi nealcoolice. Românii şi bulgarii au cele mai mici venituri din UE (date Eurostat). Aceasta este principala cauză pentru care românii emigrează masiv – proces care a redus cu cel putin 10 puncte procentuale creşterea PIB real cumulată a României în perioada 1995-2012 conform studiului Băncii Mondiale (detalii aici). Estimările arată o reducere cumulată de încă 10 puncte procentuale în procesul de creştere economică în ultimii 7 ani.    

10. Pachetul de relansare economică post Covid - mic şi întârziat. Lipseşte un Plan concret de Stimulare Economică şi Protejare a Puterii de Cumpărare a Populaţiei, România atingând recordul celui mai firav pachet de stimulare dintre ţările UE. În condiţiile în care România a alocat doar 3,5% din PIB pentru atenuarea efectelor negative ale crizei Covid şi refacerea economiei (efectiv mult mai puţin), Polonia a alocat 15% din PIB, Bulgaria 11,7% din PIB, Ungaria 18% din PIB, Cehia 15% din PIB. Chiar si Serbia - ţară non UE alocă 6,5% din PIB pentru stimulare economică în anul 2020.

Tragic sau ironic amar, în timp ce scriam această opinie a apărut ştirea conform căreia Polonia va crea un gigant energetic national (prin fuziunea a 4 cei mari grupuri energetice autohtone), campion regional ce va fi în stare să concureze cu alte grupuri energetice masive din Vest.

În sfârşit. Având în vedere intenţiile Guvernului privind vânzarea de active strategice şi lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare pe termen mediu şi lung, există o probabilitate destul de ridicată să vedem în România un “model economic” ce va sucomba în câţiva ani. Iar resetarea va fi cu siguranţă una violentă, cu efecte grave din punct de vedere economic, social şi chiar politic. Cu un scenariu de politici publice neschimbat, ţintuirea României în periferia UE pare că va fi permanent, şansele de ajungere din urmă a ţărilor dezvoltate fiind aproape nule, indiferent de partidele care se vor succeda la guvernare. Iar hora jucată la capul “modelului bazat pe capitalismul primitiv, de cavernă” va fi una la care din ce în ce mai mulţi români vor cădea din picioare.