Istoria învăţământului românesc. Ce ar zice domnitorul Cuza despre sistemul actual?

Foto: Adevărul

Un raport al Comisiei Europene arată că foarte mulţi tineri români nu mai merg la şcoală după ce termină clasa a VIII - a, fapt ce constituie un fenomen îngrijorător.

Raportul arată faptul că peste 254.000 de tineri cu vârste între 18 şi 24 de ani, ceea ce reprezintă 15,3 % din totalul elevilor şcolarizaţi în anul 2019, în România, au absolvit cel mult clasa a VIII-a. Potrivit informaţiilor furnizate de Comisia Europene, aceşti tineri sunt mai predispuşi riscului asociat şomajului sau al celui de a câştiga mai puţin odată ce găsesc un loc de muncă.

Toate studiile arată că pe viitor, doar unul dintre zece tineri, care nu au absolvit decât opt clase se va putea angaja, restul urmând să presteze munci necalificate. Această problemă generează o serie de costuri publice şi sociale, sub forma unor venituri economice mai mici, a unor venituri fiscale mai reduse şi a unor costuri mai ridicate pentru serviciile publice, cum sunt cele din sănătate, justiţie şi plata prestaţiilor sociale.

În 2019, România se poziţiona pe locul al treilea în Uniunea Europeană la acest capitol, al ratei părăsirii timpurii a şcolii, cu 18,1 % din totalul elevilor, după Spania cu 17,3 % şi Malta cu 16,7 %, potrivit Eurostat. Aceleaşi date arată că cea mai mică rată de părăsire mai devreme a şcolii pentru tinerii era în Croaţia cu 3 %, Grecia cu 4,1 % şi Lituania cu 4 %.

Având în vedere obiectivul istoric transmis de Mircea Eliade, către generaţiile viitoare cu privire la ’’datoria de a lărgi considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”. În condiţiile, în care istoria învăţământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educaţional din România, ne precizează wikipedia.

Este un adevăr istoric, obiectivul care înfăţişează prin semnificaţia şi dimensiunea sa, evoluţia instituţiilor de învăţământ şi educaţie, ca parte integrantă a dezvoltării economico – sociale de la formele incipiente până la instituţionalizarea completă a învăţământului, cu analiza evoluţiei acesteia în epoca veche, evul mediu, epoca modernă, până în zilele noastre.

Educaţia în epoca veche. Pe ţărmul dobrogean al Mării Negre, pe malul lacului Limanul Sinoe, au fost descoperite mărturii al existenţei unui gimnaziu, atestat încă din sec. II î.e.n., vestigii care descriau modul de organizare al gimnaziului, ca fiind prima treaptă în pregătirea educaţională, acea de însuşire a celor mai elementare forme de învăţământ, adică scrisul, cititul, noţiuni de matematică de bază, recitări din poeme homerice, se desfăşurau în casa părintească sub îndrumarea directă a tatălui.

Cei care puteau dobândii cunoştinţe în cadrul organizat şi nu în familie erau înscrişi la instituţia numită gimnaziu, care era condusă de un director numit gimnaziarh, care pentru activitatea de instruire – învăţare era ajutat de unul sau mai mulţi profesori. Organizarea, funcţionarea şi conducerea unei astfel de instituţii şcolare impunea o mare responsabilitate, de acea, locuitorii cetăţii alegeau gimnaziarh-ul din rândul fruntaşilor care deţineau şi o bună stare materială.

Sosit acasă după învăţăturile însuşite în Egipt, Deceneu va organiza instituţia şcolară cu sprijinul regelui Burebista, el se adresa aristocraţiei geto – dacice cu scopul de a o instrui, nu doar în teologie, ci şi în astronomie.

Prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în Legenda Sfântului Gerard, prin San Gerardo, primul emiscop de Cenad, (oraş medieval din Banat), încă din anul 1028, înfiinţată cu scopul pregătirii personalului de cult şi a misionarilor.

Între anii 1200 şi 1300 iau fiinţă şcolile de pe lângă episcopiile din Oradea şi Alba – Iulia, şcoli cu predare în limba latină. Şcolile româneşti săseşti şi orăşeneşti se înmulţesc în secolul al XII – lea, în Transilvania şcoli confesionale, în Moldova şi în Ţara Românească şcoli de stat. Şcoala Domnească din Bucureşti, construită de domnitorul Grigore Ghica, era o şcoală de nivel mediu pentru învăţarea limbilor slavonă şi română.

În Ţara Românescă şi în Moldova, între 1832 – 1848, s-au organizat şcoli de nivel inferior, în care se predau noţiuni de citire, scriere şi artimetică, şi şcoli mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română şi slavonă, geometria şi pe caligrafia pentru redactarea actelor oficiale. Exista şi şcoli de nivel superior, în care se studi gramatica, retorica, dialectica, artimetica, geometria şi muzica.

Avem descrieri ale şcolilor mănăstireşti, care erau organizate şi funcţionau pe lângă mănăstiri, episcopii sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general, nu doar a preoţilor. Întâlnim şi şcoli domneşti, care după denumire, erau organizate şi susţinute prin grija domniei, în care se pregăteau slujbaşi pentru cancelaria domnească, vameşi şi dascăli. Mai funcţiona şcoli orăşeneşti, prin care se pregăteau, pe lângă fii familiilor bogate, viitori slujbaşi ai administraţiei oraşului, logofeţi, sau strângători de biruri.

Etapa şcolii româneşti medievale. Prima şcoală superioară în limba română a fost înfinţată la Făgăraş în anul 1657 de Lorátffy Zsuzsanna. Diaconul Coresi, argumenta în Psaltirea sa, în limba română, în 1577, necesitatea învăţământului şi a tipăriturilor în limba vorbită de majoritatea populaţiei. La rândul său, Constantin Mavrocordat, nemulţumit de analfabetismul şi lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora.

În Ţara Românească, istoria învăţământului superior, a început la sfârşitul secolului 17 - lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul, a fondat Academia domnească de la Bucureşti în 1694, în limba greacă.

Încă din secolul al XIV - lea, saşii din Transilvania au început să înfiinţeze şcoli primare, astfel că la începutul secolului al XVI - lea exista câte o şcoală primară în aproape fiecare comună săsească, cea mai mare parte a educaţiei a fost fie în limba germană sau latină.

Regulamentul şcolilor din Ţara Românească 1776. A fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare de reglementare coerentă a sistemului educaţional. Principalele sale prevederi se refereau la : stabileau veniturilor dascălilor: „după predare şi valoarea lui personală, după judecata şi hotărârea înălţimii sale’’, sprijinirea elevilor fără posibilităţi, introducându-se pentru prima dată un sistem de burse acordate de domnitor, măsuri disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic, etc.

Educaţia înainte de 1800. Caracteristica principală a sistemului educaţional din Ţările Române până la începutul epocii moderne, ofereau o educaţie predominat de natură religioasă, precum şi câteva noţiuni de educaţie ştiinţifică elementară (scrisul, cititul, operaţiile aritmetice de bază, unele limbi străine, elemente de geografie, etc.). Limbile de predare au fost de regulă greaca şi slavona (în Ţara Românească şi Moldova) şi latina în Transilvania.

După 1821. Începutul procesul de construcţie a unor sisteme educaţionale şi de învăţământ naţionale, după Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituţii de învăţământ: şcoli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universităţi. Totodată au apărut o serie de Legi de organizare şi funcţionare a acestui sistem: Regulamentul Organic, Legea lui Cuza, Legile lui Spiru Haret şi altele.

Anul 1848 a reprezentat o cotitură importantă în organizarea şi dezvoltarea învăţământului şi a culturii româneşti. Oameni care au pregătit şi condus marile acţiuni ale vremii au fost luptători politici, scriitori, poeţi, filozofi şi istorici, oameni de şcoală, învăţători şi profesori.

În Ţara Românească şi Moldova, deşi şcolarizarea era disponibilă mai ales la oraşe, în mod frecvent funcţionând pe lângă biserici şi mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educaţie continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare în limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iaşi prima şcoala de ingineri hotarnici, iar între 1818 - 1822, celor două academii domneşti din Bucureşti şi Iaşi sunt desfiinţate şi înlocuite cu primelor două universităţi moderne din Romania, Universitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucureşti (1864).

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucţiunii Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional, în trei mari cicluri de învăţământ: primar, (şcoala primară din comune rurale şi urbane), secundar (licee, gimnazi, seminari, şcoala reală, de artă, profesională şi şcoala secundară de fete) şi superior, (facultăţile de litere, de ştiinţe matematice şi fizice, de drept, de medicină). Astfel, prin Lege s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase, un lucru rar în Europa acelor vremuri, precum şi organizarea, din punct de vedere administrativ, în 15 regiuni unde funcţionau inspectoratele regionale.

Anii de după 1880 au fost marcaţi de alte reforme, ministrul educaţiei Spiru Haret care a militat şi a reuşit să dezvolte reţeaua şcolară la sate, astfel încât de la 3.446 şcoli existente în anul 1896 s-a ajuns la organizarea a peste 4.685 de şcoli în anul de învăţământ 1909 – 1910, în condiţiile în care s-a încercat diminuarea procentul ratei de abandon, de până la 30 % în 1910 - 1911.

După câştigarea independenţei de stat, învăţământul economic românesc a reuşit să se consolideze şi să-şi dezvolte latura universitară, exemplu, la 19 aprilie 1913 a fost promulgată Legea pentru înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.  

Educaţia între 1918 - 1944. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esenţial în modelarea  sistemului de învăţământ din România. Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac şi maghiar răspândite în Transilvania şi Bucovina au fost eliminate. Pe timpul lui s-au construit 7.000 şcoli. Abandonul şcolar în acea perioadă s-a diminuat până la 8 - 10 %. Bugetul Educaţiei era de 12 %, iar în anumite perioade urca la 16 %, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În 1925 a fost reintrodus Bacalaureatul. În 1928, România avea un număr de 10 licee la un milion de locuitori, Ungaria avea 18,7 de licee, în timp ce Danemarca avea 56 de licee raportate la acelaşi număr de locuitori.

Titu Maiorescu, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice, a dorit să dea învăţământului o nouă direcţie. În proiectul său de învăţământ, se prevedea un număr sporit de şcoli normale, gimnazii reale şi şcoli politehnice şi stabilirea unor cerinţe mai înalte pentru cei ce doreau să devină cadre didactice.

Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat 39,3 % (recensământul din 1912), Bucovina 45,2 % (în 1912), Basarabia 19,4 % (în 1897), Transilvania 51,1 % (în 1910). La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte s-a majorat la 55,8 % în vechiul regat, 65,7 % în Bucovina, 67,3 % în Transilvania şi 38,1 % în Basarabia. Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat la circa 80 % pe întreaga ţară, în Basarabia acesta era de circa 55 %.

S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol. Prin decrete regale, Universitatea maghiară din Cluj şi Universitatea germană din Cernăuţi s-au transformat, începând cu 1 octombrie 1919, în universităţi româneşti.

După 1945. După cel de-al doilea război mondial, sistemul educaţional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip totalitar, singurul fapt / lucru bun a fost eliminarea analfabetismului concomitent cu obligativitatea şi gratuitatea învăţământului până la nivel liceal sau profesional. În anul 1948, au fost înfiinţate, Institutul de Construcţii Bucureşti, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale, Institutul de Petrol şi Gaze Bucureşti şi Institutul de Mine din Pietroşani.  

Educaţia între 1945 - 1990. Bazate pe cele trei reforme ale învăţământului; din 1948 şi 1949, care în esenţă a instalat un sistem educaţional identic celui din URSS; din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învăţământ; din 1972, care restricţionează sistemul şi readucea ideologia naţional - stalinistă în sistemul educaţional. Pe 17 septembrie 1962, se înfiinţează Universitatea Timişoara, iar pe 27 august 1965, Universitatea Craiova, urmată de Universitatea Braşov, în 1971 şi de Universitatea Galaţi, în 1974.

Se remarcă, în ciuda crizei economice şi a dificultărilor după 1980, şcoala românească a fost capabilă să pastreze cadenţa şi coerenţa în funcţionare şi să înregistreze unele rezultate suprinzătoare, în privinţa accesibilităţii la educaţie în rândul populaţiei. Spre exemplu, în anul şcolar 1983 – 1984, populaţia şcolară a României atinsese un număr de 5.888.358 elevi, ceea ce însemna că, în acel moment, unul din 4 cetăţeni urma o formă de învăţământ.        

Educaţia după 1990. Grădiniţa este opţională între 3 şi 6 ani. Şcolarizarea începe la vârsta de 6 ani şi este obligatorie până în clasa a 10-a. Învăţământul primar şi secundar este împărţit în 12 sau 13 clase. Învăţământul superior este structurat pe 3 niveluri de studii: studii universitare de licenţă, de masterat şi doctorat.

În 2004, aproximativ 4,4 milioane de persoane erau înscrise la şcoală, în procent de 75 %, (a 52 - a din întreaga lume). Dintre aceştea, 650.000 de copii la grădiniţă, 3,11 milioane (14 % din populaţie) în învăţământul primar şi secundar şi 650.000 (3 % din populaţie) la nivel terţiar. În 2011, rata analfabetismului adulţilor români a fost de 1,36 %.

Intr-o analiza obiectivă, academicianul Dinu C. Giurescu sintetizează învăţământul până în 1944 asfel:

1.Învăţământul primar (clasele I - IV) asigurau pregătirea necesară unui elev la examenul de admitere în liceu (cu o durată de 8 ani), fără să recurgă la meditaţii, dezvoltată tot mai mult, la scară naţională, din anii 1960 şi 1970.

2.Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile „reală” sau „umanistă”; bacalaureatul era un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate.

3.Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi Germania, unii în Italia sau Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se întorceau în România.

4.Salarizarea. Statul aloca pentru educaţie 17,8 % din buget (în 1938 - 1939). 

Evoluţia instituţiilor de învăţământ şi educaţie din România.

Concluzie. Din analiza evoluţiei populaţiei şcolare din România, pe forme de învăţământ, pe 2017 – 2018, în comparaţie cu 1970 – 1971, se constată o scadere / diminuare a numărului cu 815.448, generat de desfiinţarea multor licee de profil şi supradimensionarea învăţământului liceal teoretic şi / superior, accentuat şi de fenomenul de părăsire mai devreme a şcolii pentru tinerii între 18 şi 24 de ani.

Dr. ec. Viorel Crăciuneanu activează în cadrul propriului cabinet de insolvenţă, www.craciuneanu.ro