INTERVIU Costel Vînătoru, cercetător în legumicultură: „Când vom avea peste 25.000 de hectare de sere şi solarii vom hrăni toată România“

Costel Vînătoru îşi doreşte ca politicienii să-şi dea mâna pentru viitorul agriculturii româneşti

Costel Vînătoru, cercetător în legumicultură şi inginer agronom, vorbeşte despre dubla lovitură primită de agricultură – de la pandemia de coronavirus şi de la secetă, dar şi despre motivele pentru care România importă mult şi prost, deşi are toate resursele pentru a fi un mare producător şi nu doar o piaţă de desfacere.

Criza provocată de pandemia de coronavirus ne-ar fi putut costa întreaga producţie agricolă, căci importăm masiv, de la seminţe până la substanţele de combatere a dăunătorilor. Nu s-a întâmplat, pentru că Uniunea Europeană a asigurat fluxul continuu de mărfuri prin aşa-numitele culoare verzi, iar românii au primit astfel cele necesare pentru înfiinţarea culturilor. Totuşi, acestea sunt în pericol de a fi compromise din cauza secetei care a început încă din toamnă. Specialistul în agricultură Costel Vînătoru (53 de ani) explică, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, cât de folositoare sunt de fapt ajutoarele oferite de Guvern fermierilor în această perioadă dificilă, dar şi în ce măsură mai pot fi salvate culturile afectate de secetă, în condiţiile în care sistemele de irigaţii au o capacitate redusă. De asemenea, cercetătorul vorbeşte şi despre necesitatea funcţionării băncilor de gene pe teritoriul ţării, care ar duce la diminuarea importurilor şi la o creştere a productivităţii fermierilor români.

„Weekend Adevărul“: Domnule Vînătoru, ne aflăm într-o perioadă dificilă pentru sectorul agricol: un an secetos peste care s-a suprapus şi pandemia de coronavirus. Cât de mult a afectat această criză în sănătate agricultura românească?

Costel Vînătoru: S-au creat dezechilibre. În primul rând, cei care depindeau de importuri au avut probleme. Au fost sincope cu vămile. Au fost fermieri care au întârziat cu efectuarea optimă a lucrărilor, pentru că au aşteptat seminţe, substanţe de combatere a dăunătorilor, care veneau de nu-ştiu-unde...

Pare că importăm de toate. 

Noi importăm şi pui de o zi. Întreaga agricultură a fost dată peste cap. Şi circulaţia persoanelor la serviciu a fost problematică, în ciuda acelei derogări a guvernului pentru agricultură. Dacă lucrurile erau şi mai grave şi se blocau vămile, ce făceau fermierii noştri? Nu-şi primeau seminţele. Cu ce însămânţau ogoarele ţării? În agricultură depindem foarte mult de exterior.

Cât de mult?

Dacă ne referim la substanţe, la tratamentele chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, importăm foarte mult, peste 60-70%, poate chiar mai mult. Cele mai multe substanţe vin de peste hotare. Produsele româneşti sunt flori rare. Când vine vorba de seminţe, fertilizanţi şi îngrăşăminte, situaţia e aceeaşi: în România, producem foarte puţine şi importăm cantităţi masive. În cazul seminţelor, de exemplu, sunt grupe de plante pentru care importăm toate seminţele.

Exportăm grâu, Importăm aluat congelat

Dar dacă ne uităm la ce importăm şi ce exportăm în sectorul alimentar, ce constatăm?

Aici avem o altă mare problemă: exportăm materii prime, cum ar fi grâul, şi importăm procesate ca aluatul congelat. Mâncăm o pâine din aluat congelat. În astfel de perioade, politicienii lansează în spaţiul public lucruri precum lanţul scurt de aprovizionare. Ca să faci asta, trebuie să ajungi să creezi cadrul legal şi să stimulezi producătorii. Dacă s-ar face un experiment şi am închide pentru două săptămâni culoarele verzi de aprovizionare şi ale importurilor de produse agricole, am vedea cum stăm. Realitatea e că nu stăm bine. Importăm foarte multă mâncare nejustificat, mai ales că, de cele mai multe ori, nu e de calitate.

Seminţele importate au alte caracteristici genetice faţă de cele autohtone. În afară de consecinţele din plan economic, există şi efecte nefaste ale importului de seminţe care să se manifeste direct în câmp?

Pe lângă faptul că sunt foarte scumpe, pot crea şi mari probleme, e adevărat. Putem aduce o sămânţă care nu este bine adaptată la condiţiile climatice ale ţării noastre. Atunci avem o producţie slabă şi de calitate proastă. Sau, mai grav, odată cu sămânţa, putem aduce şi un dăunător sau o boală periculoasă pe care o inoculăm în sol şi ne căptuşim cu ea. Drept urmare, trebuie să folosim substanţe costisitoare, care afectează planta, mediul, poate şi omul. Aşa s-au adus în România boli noi, dăunători care nu mai fuseseră niciodată aici.

Puteţi să-mi daţi câteva exemple?

În zona Buzăului, unde activez eu, avem un dăunător extrem de periculos care a apărut la tomate – se numeşte Tuta absoluta – şi nu poate fi combătut cu niciun fel de substanţă chimică. Sigur că substanţele chimice folosite reduc din frecvenţa dăunătorului, dar nu-l elimină. A apărut în 2010, iar în 2012 a fost semnalat şi în România. La început, s-a crezut că nu e un pericol, dar s-a extins în aproape toată ţara, iar acum, pentru a-şi cultiva tomatele în spaţii protejate, fermierii îşi procură substanţele necesare ca să ţină cât de cât în frâu acest dăunător. Dar e greu, pentru că nu atacă numai tomatele, ci întreaga familie Solanaceae. Aşa ne-am ales şi cu gândacul de Colorado, în anii ’50, care s-a extins, iar acum nu mai putem vorbi de producţie de cartofi fără să cumpărăm substanţe de combatere a gândacului de Colorado. Mai e şi Tripsul californian, care a fost adus în România după ’90, odată cu importurile de flori, în special din Olanda. Aveam Tripsul comun, care stă pe majoritatea plantelor verzi, dar care nu e atât de agresiv. Dar a apărut această formă, care este foarte periculoasă şi care se hrăneşte cu sucul celular al plantelor. E peste tot. E foarte greu de combătut pentru că e un dăunător mic, e greu de văzut cu ochiul liber. Se plimbă pe nervurile plantelor ca maşinile pe bulevard.

O relaţie încă la început: producătorul român şi supermarketul

Revenind la dificultăţile provocate de criza din sănătate, producătorii români care aveau contracte să vândă peste hotare au ajuns în supermarketurile din România. Ce relaţie a fost în această perioadă între producătorii români şi supermarketuri?

Au fost şi situaţii în care legumicultorii au putut să-şi vândă mai uşor marfa şi chiar să pătrundă în supermarketuri. Da, putem spune că s-a creat o relaţie. Ar fi trebuit să fie firesc acel lanţ scurt de aprovizionare. Eu sper să se realizeze o legătură mai strânsă, dar pentru a ajunge acolo, avem foarte multe de făcut. Cei care au frâiele acestei ţări ar trebui să facă o radiografie clară şi rapidă cu privire la ce produse importăm, care sunt preţurile de import şi care sunt perioadele în care o facem. Dacă ar avea aceste date pe masă, ar şti ce decizii să ia.

Dacă încerci să produci bio, apare un paradox. Dacă un fermier îşi propune să producă mâncare sănătoasă, el trebuie să plătească taxe, să se acrediteze, să cheltuiască foarte mult. Ca să producă chimic, nu are nevoie de atâtea avize.

Cât de departe e producătorul român de o poziţie decentă pe piaţa românească? Ce măsuri ar trebui luate în acest sens?

De exemplu, în legumicultură, producătorul român nu e stăpân în piaţă. N-are cum să fie, pentru că e inferior din multe puncte de vedere. Trebuie făcută o evaluare. Noi, în cercetare, am făcut-o. Pentru ca producătorul nostru să poată intra şi să facă preţul în supermarket are nevoie de o infuzie mare de capital. Ar trebui ca producătorii să ajungă să aibă undeva la 25.000 de hectare de spaţii protejate, adică sere şi solarii. 

Şi noi câte avem în prezent?

Avem sub 7.000 de hectare, iar peste 70% din ele sunt suprafeţe de proastă calitate, făcute pe structură de lemn, în condiţii rustice. Iar dacă încerci să produci bio apare un paradox. Dacă un fermier îşi propune să producă mâncare sănătoasă, el trebuie să plătească taxe, să se acrediteze, să cheltuiască foarte mult. Ca să producă chimic, nu are nevoie de atâtea avize.

Sursa foto: Inquam Photos/ George Călin

„Stăm prost la valorificare“

Ce înseamnă mai exact cifra asta de 25.000 de hectare?

Când vom ajunge să avem peste 25.000 de hectare, atunci vom hrăni toată România. Noi nu valorificăm eficient producţia, exportăm materie primă, nu avem condiţii de depozitare, cu atmosferă controlată, nici fabrici de procesare. Stăm prost la valorificare, iar aceste mari supermarketuri sunt importante. Noi nu ne-am dezvoltat un lanţ de distribuţie bine pus la punct.

Mai multe voci spun că ne paşte o criză alimentară. Recent, ministrul Agriculturii, Adrian Oros, a anunţat o serie de măsuri care să vină în sprijinul agricultorilor şi fermierilor în această perioadă. Credeţi că vom vedea o redresare în agricultură în viitorul apropiat?

Agricultura nu este luată în seamă. Eu sunt trist pentru că guvernanţii nu se aşază la masă cu specialiştii, cu oamenii cu experienţă, ca să facă strategii. „Pământul n-are culoare politică“, aşa scriam într-un articol pe care l-am publicat acum vreo 20 şi ceva de ani. N-ar trebui să aibă culoare politică, pentru că noi, cei care lucrăm în agricultură şi cercetare, nu producem pentru un partid politic, ci pentru ţară. Văd că am debutat prost. Nu am învăţat şi nu învăţăm nimic din această încercare. Nu aşa se procedează. Ar trebui făcute strategii viabile, comisii în care fiecare partid să-şi aibă reprezentanţii, în care să se contrazică dacă e cazul, dar să fie o opoziţie constructivă. Aşa cum arată acum lucrurile, greu de spus că am învăţat ceva din acest necaz.

„Fermierii ştiu ce trebuie să facă, dar birocraţia îi împiedică“

Legislaţia deficitară i-a scos pe producători în stradă, în 2016 FOTO Inquam Photos/ Octav Ganea

Ministrul spunea că vor fi acordate, din fonduri europene, ajutoare  în valoare de 5.000 de euro pentru fermieri. E suficient? E greu de aplicat pentru această sumă?

Avem o problemă. S-au mişcat foarte greu. Până când s-a luat hotărârea să se înfiinţeze comisii care să se întrunească, să meargă pe teren, să evalueze, să raporteze… Vorbim de fermieri care trebuiau ajutaţi să recupereze din pagubă. Dacă o comisie vine în timp util, constată că ai o cultură de grâu care a fost compromisă şi face un proces verbal, abia după aceea, tu, fermierul, poţi să întorci cultura şi s-o iei de la capăt, cu speranţa că vei primi o despăgubire şi apoi poţi să semeni o cultură nouă.

Şi ce se întâmplă în cazul în care comisia nu vine la timp?

S-au mişcat foarte greu cu aceste comisii care trebuie să constate paguba anunţată de fermieri. Dacă fermierul întoarce cultura fără să fi trecut comisia să constate, s-ar putea să aibă mari probleme, pentru că s-ar putea ca pierderea lui să nu fie recunoscută şi să nu primească niciun fel de ajutor. Atunci, pe fermierul nostru scrie: „Faliment“.

Deci există acest timp mort în care fermierul nu poate decât să aştepte.

Da, e un timp mort. Când ai văzut o cultură de roşii arsă cap-coadă, ce să mai aştepţi? Ce precipitaţii să cadă, cum să poţi să mai redresezi o cultură ca asta? Singura măsură este să întorci, să ari şi să înfiinţezi alta. Fermierii ştiu ce trebuie să facă, dar hârtiile, birocraţia îi împiedică de cele mai multe ori. În orice caz, trebuie gestionat foarte bine acest ajutor ca să nu-l pierdem. Îi putem pierde uşor pe producători.

N-am avut înţelepciunea necesară să ţinem pământul şi să-l lucrăm noi.  În ţări mari, precum Franţa, un teren se vinde cu mare greutate. Aici, se vinde cu lejeritate.

Le facem loc investitorilor străini

Ce înseamnă mai exact asta? În câte feluri poate o ţară să-şi piardă producătorii?

În primul rând, o mare parte dintre pământuri este vândută străinilor. Să ştiţi că atunci când ne plimbăm cu maşina şi vedem câmpuri frumoase, combine şi tractoare de ultimă generaţie, de cele mai multe ori, acele ogoare nu sunt ale noastre, ci ale unor investitori străini, care nu cred că sunt foarte interesaţi să răspundă necesităţilor României. Avem şi o grupă de fermieri români care, pentru a putea să-şi cultive pământul, acceptă ajutor de la firmele din afară, care vin şi le oferă seminţe, îngrăşăminte, insecticide, fungicide. Le oferă tot ce au nevoie, dar şi un contract prin care să-şi vândă producţia. Deci vorbim de fermieri români care au producţia contractată către firmele care le-au oferit aceste servicii, aceste inputuri.

Deci când vedem în supermarketuri fructe şi legume de provenienţă românească, la capăt se regăseşte, de fapt, capital străin.

De cele mai multe ori. Avem o legislaţie internaţională, europeană, privind circulaţia mărfurilor şi e greu să opreşti exporturile, să pui reglementări. Sigur, poţi s-o faci prin ordonanţă militară într-o situaţie de urgenţă, cum a fost acum, dar pe termen lung nu merge. Pentru viitorul României şi al agriculturii, trebuie să luăm în calcul că am pierdut. Nu am fost suficient de înţelepţi să păstrăm ceea ce ne-au lăsat strămoşii noştri. Noi n-am avut înţelepciunea necesară să ţinem şi să lucrăm noi pământul. În ţări mari, precum Franţa, un teren se vinde cu mare greutate. Aici, se vinde cu lejeritate. 

Un fermier francez şi trei subvenţii 

În străinătate statul e şi mai darnic cu agricultorii.

Da, să vă dau un exemplu. Un fermier francez şi-a băgat pământul în conservare, ca să primească subvenţie. Apoi, a venit şi a cumpărat teren în România, unde primeşte subvenţie din partea statului pentru că lucrează pământul. Vedeţi ce treabă interesantă? În Franţa primeşte că nu-l lucrează, în România primeşte pentru că-l lucrează. Importă tot ce are nevoie din ţara lui, de la îngrăşământ până la seminţe. Până şi analiza gunoiului pe care îl produce la ferma de văcuţe pe care o are o face tot acolo. Iar bănuţii se duc tot acolo. Mai mult, terenul lui din Franţa avea şi o suprafaţă cu cătină. El a văzut că noi, românii, facem afaceri cu cătină. Un român asociat cu el l-a ajutat să căute forţă de muncă pe care s-o ducă în Franţa ca să culeagă cătina. A luat şi specialişti de la noi, care să-i arate cum s-o proceseze. Ştiţi cum a reacţionat statul francez?

Cum?

A primit destul de târziu răspunsul, dar a fost unul care l-a ajutat foarte mult. Statul i-a spus: „Am înţeles dorinţa de a intra în teren ca să recoltaţi bobiţele de cătină. Noi ne-am gândit să mai negociem cu dumneavoastră şi, pe lângă subvenţia pe care v-o dăm pentru că aţi băgat pământul în conservare, vă mai dăm o subvenţie şi pentru această producţie naturală de cătină“.

Procesatorii şi un standard costisitor

Ministrul mai vorbea şi de acordarea a 50.000 de euro către procesatori.

E motivată suma. Procesatorii au nevoie de investiţii, pentru că au de îndeplinit un standard la care nu pot ajunge fără infuzie de bani. Dacă fermierul mai lucrează, cu chiu, cu vai, pământul, cel care procesează are nevoie de investiţii serioase ca să poată lucra cu eficienţă maximă şi-n condiţii de biosecuritate. Cel care procesează trebuie să întrunească condiţiile sanitare. În această perioadă, au înregistrat, probabil, pierderi mari, pentru că a fost oprită activitatea. Multe unităţi de procesare au fost blocate.

Cum funcţionează relaţia dintre fermier şi procesator?

Nu e rău că s-au gândit să dezvolte zona de procesare, pentru că ea aduce plusvaloare. Grâul îl poţi exporta, dar nu câştigi mare lucru. Dar dacă avem dezvoltate unităţi de procesare, atunci sigur că se schimbă lucrurile: preţul de vânzare poate creşte, iar producătorul poate să-şi reia în bune condiţii activitatea. Dar o poate face numai dacă primeşte un preţ bun pe marfa lui. Şi un preţ bun poate primi dacă procesatorul e aici, în România, şi dacă e interesat să facă contract cu el, să-i ia marfa la timp.

„Trebuie să căpătăm independenţă alimentară cât mai repede“

Criza alimentară va fi sau nu va fi? Ar trebui să ne facem griji?

Cred că ar trebui să luăm măsuri, dar nu ar trebui să intrăm în panică. Deocamdată, am fost afectaţi pe jumătate. Dar ar trebui să învăţăm din această dublă încercare – pe de o parte seceta, pe de altă parte, pandemia – pentru că putea să fie o mare nenorocire. Dar pentru că au fost culoarele verzi şi am putut aduce inputuri din străinătate, a fost bine. Trebuie să avem grijă să facem o strategie serioasă pentru viitor, în contextul acesta în care avem schimbări climatice, pandemii, accidente. Trebuie să avem resursele noastre, pentru că acum vorbim despre criza alimentară, dar la nivel global, oamenii de ştiinţă vorbesc de mult timp de o criză a apei dulci, de pildă, o resursă destul de valoroasă pe care noi n-o gestionăm prea bine. Trebuie să căpătăm independenţă alimentară cât mai repede. Cei care ne conduc trebuie să ia măsuri.

De ce e agricultura la pământ, deşi avem resurse şi un potenţial uriaş

FOTO Inquam Photos/ Cornel Putan

Chiar şi fără efectele provocate de pandemie, agricultura are de suferit din cauza secetei. Dacă ne uităm în anii din urmă, cât de gravă e seceta de acum?

Vorbim de un an agricol dificil, greu de comparat cu alţi ani, pentru că am debutat anevoios încă din toamnă, cu o secetă cruntă. S-au înfiinţat culturile, dar ce folos?, că n-au beneficiat de precipitaţii, nici măcar de covor de zăpadă peste iarnă. Iar acum avem o primăvară secetoasă şi cu vânt puternic. Aşadar, pe lângă lipsa de precipitaţii, s-au adăugat şi aceste fenomene extreme – vânturile puternice –, care au atras după sine tasarea terenului, aşa că şi culturile din primăvară s-au înfiinţat şi încă se înfiinţează destul de greu.

Albinele, împiedicate. Dăunătorii, conservaţi

Seceta are şi alte consecinţe, mai puţin vizibile pentru ochiul unui necunoscător?

Polenizatorii – mă refer, în primul rând, la albine – nu şi-au putut face treaba foarte bine la culturile de primăvară. Neavând anotimp normal, multe plante s-au grăbit să plece în vegetaţie. De pildă, în iarna asta, pomii au sărit peste perioada de repaus. Speciile mai timpurii au fost active şi au înflorit, iar albinele n-au putut să-şi facă treaba. Aveam nevoie de ele, în special la rapiţă. Apoi au urmat perioade de vânt şi frig. 

O altă problemă serioasă este că s-au conservat foarte bine dăunătorii, pentru că, nefiind îngheţ puternic şi nici zăpadă, ei s-au păstrat pe resturile vegetale, în sol. Dăunătorii plantelor de cultură sunt foarte agresivi acum, iar pentru a-i combate, fermierii au nevoie de tratamente cu insecticide speciale. Vorbim de un an atipic, care până acum nu a fost favorabil fermierilor. Cei mai afectaţi sunt fermierii din cultura mare, cei care au înfiinţat culturi din toamnă, cum ar fi grâul, orzul şi rapiţa.

Culturile din toamnă sunt compromise, spunea ministrul Agriculturii. Mai avem speranţă să recuperăm ceva? Cu cele din primăvară cum stăm?

Legat de culturile din toamnă, avem zone de compromitere totală. De exemplu, în zona Buzăului sunt sute de hectare care s-au întors. Cunosc un fermier care are 300 de hectare cu grâu pe care le-a întors. Sunt foarte mulţi în situaţia lui, care au pierdut cultura în totalitate. Da, culturile înfiinţate în toamnă sunt cele mai afectate: grâul, care e baza agriculturii noastre, apoi orzul şi rapiţa. Pentru că au curs ceva precipitaţii recent, mai avem speranţă că vor prinde start culturile înfiinţate în primăvară. Mă gândesc acum la culturile mari, precum porumbul şi floarea-soarelui. Dar, în general, întreaga lume vegetală s-a aflat în suferinţă, într-un dezechilibru mare, fie că vorbim de cultura mare, fie că vorbim de legumicultură, de viticultură sau de pomicultură.

E trist că noi ne plângem de secetă, în condiţiile în care avem resurse de ape dulci. Suntem o ţară brăzdată-n lung şi-n lat de ape, de râuri cu apă potabilă, apă bună pentru irigat. Din păcate, nu gestionăm aşa cum se cuvine.

Despre sisteme de irigaţii şi perdele de protecţie

Se vorbeşte mult despre sistemele de irigaţii. Dar suprafaţa de teren irigată este foarte mică.

Sigur că acum toată lumea, de la politicieni la fermieri, se gândeşte la irigaţii. E bine că Ministerul a spus că se iau măsuri pentru refacerea sistemelor de irigaţii, dar sunt investiţii mari, pe care nu le poţi face rapid. Dar e bine să începem să le facem. Dacă nu, scuze găsim şi ajungem cu vina până la Ştefan cel Mare. Avem nevoie de un plan strategic pe termen mediu şi lung de extindere şi de dezvoltare a sistemului de irigaţii. Din păcate, noi am distrus ceea ce se începuse cu ani în urmă. Pe la jumătatea anilor ’70 am avut inundaţii mari, iar după aceea s-a luat măsura să se amenajeze albiile râurilor, să se regularizeze, să se pună la punct sisteme de irigaţii. Au urmat canalele de secare şi, mai târziu, am venit cu perdele de protecţie.

Perdele care au fost tăiate masiv.

Da, vorbeam de faptul că ne-au afectat vânturile puternice, dar noi n-avem perdele agroforestiere de protecţie. Chiar şi vecinii noştri, bulgarii, şi-au păstrat aceste perdele. Noi le-am tăiat, am tăiat şirurile de copaci de pe marginea drumurilor şi de aceea ne trezim înzăpeziţi peste iarnă pe anumite artere. Aceste perdele atenuează din nocivitatea vântului. Mai avem foarte multe de făcut în agricultură ca să ajungem în punctul în care să putem ameliora aceste dezastre care se abat asuspra noastră. Avem nevoie de o strategie. Partea politică trebuie să înţeleagă că e nevoie să-şi dea mâna şi să facă o strategie pentru agricultură pe termen mediu şi lung.

Aşa arată un sistem de irigaţii modern. Dar avem puţine astfel de instalaţii: în primăvara lui 2020, la Vaslui, s-a putut

Măsuri de distrugere a sistemului de irigaţii

Să revenim la irigaţii. Ce s-a întâmplat cu sistemul?

E trist că noi ne plângem de secetă, în condiţiile în care avem resurse de ape dulci. Suntem o ţară brăzdată-n lung şi-n lat de râuri cu apă potabilă, apă bună pentru irigat. Din păcate, nu le gestionăm aşa cum se cuvine. N-am făcut ceea ce trebuie ca să avem apa în teren. Mulţi dintre cei care au trecut pe la conducerea ministerului ne vorbesc acum de sisteme de irigaţii, dar dacă ne uităm puţin la perioada în care au fost miniştri, vedem că au luat măsuri de distrugere a sistemului de irigaţii.

Cum aşa?

De pildă, au desfiinţat ANIF (n.r. – Administraţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, transformată, în 2011, în agenţie în subordinea Ministerului Agriculturii de către ministrul de la acea vreme, Valeriu Tabără). Au trimis în şomaj oamenii, aşa că au rămas nepăzite punctele de distribuţie a apei, au ajuns ţevile de irigat la fier vechi, la fel şi motoarele electrice. Am trecut printr-un dezastru. În partea de sud a ţării, de exemplu, avem un deficit anual de peste 300 de litri de apă. Plecând din Dobrogea – Tulcea, Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa – şi ajungând la Giurgiu şi Buzău.

Cât de bine îşi făcea treaba ANIF în teren?

Ajunsese destul de mare, avea şi capacitatea de a reda terenuri agriculturii. Era un sistem de îmbunătăţiri funciare foarte bine pus la punct. Însă, uşor, uşor, s-a fragmentat. Măsurile au fost de fragmentare, de privatizare şi, pe urmă, de falimentare, prin tot felul de măsuri politice.

Sunt măsurători care arată că avem deficit de apă în zone unde am putea avea producţie record. Iar noi, în loc să dezvoltăm aceste sisteme de irigaţii, le-am lăsat în paragină.

De ce cantitate de apă avem nevoie anual pentru o producţie optimă?

Noi avem terenuri foarte bune. De pildă, în sud, Bărăganul este un teren bun pentru agricultură, cu o fertilitate ridicată. Chiar şi aşa, terenul are nevoie de ajutor. Are nevoie de resurse de apă, pentru că precipitaţiile anuale sunt pe la 500 de litri pe metru pătrat. Ca să avem culturi cu productivitate ridicată, avem nevoie de peste 800 de litri la metru pătrat, cu o dispersie bună.

Ce înseamnă o dispersie bună?

Degeaba avem acum inundaţii, iar apoi secetă. Avem nevoie de o dispersie pe momentele-cheie, atunci când plantele au nevoie: la semănat, la perioada de legare. Sunt nişte fenofaze, când plantele au nevoie de o cantitate ceva mai mare de apă. Sunt momente critice în care, dacă plantele n-au apă suficientă, producţia poate fi diminuată semnificativ sau redusă în totalitate. Nu întâmplător, în zona Bărăganului a fost proiectat canalul Siret-Bărăgan care a fost abandonat şi care trebuia definitivat pentru că el contribuia la irigarea unei suprafeţe foarte mari cu deficit mare de apă.

România s-a transformat într-un poligon de testare a soiurilor, a hibrizilor, a tehnologiilor şi utilajelor agricole. Toate vin din import. Agricultura era o ramură cu care am fi putut ţine pasul cu toate ţările lumii.

Unde au ajuns canalele construite de comunişti

Care este capacitatea de irigare a terenurilor în prezent?

Avem multe staţii de pompare care nu lucrează la capacitate optimă. Din păcate, noi ne raportăm la anul 1990. E trist că ne ducem atât de mult în spate, la 30 de ani distanţă şi la un regim pe care l-am hulit. Sigur că avea relele lui, dar atunci ajunseserăm la o proiecţie de trei milioane de hectare de teren agricol irigat în România, iar acum noi suntem sub un milion de hectare de teren irigat. Meteorologii ne-au avertizat. Sunt măsurători care arată că avem deficit de apă în zone unde am putea avea producţie-record. Iar noi, în loc să dezvoltăm aceste sisteme de irigaţii, le-am lăsat în paragină. A fost o perioadă de vandalizare a lor. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat şi unde au fost autorităţile statului. Ţin minte că mă uitam cum erau topite ţevile de aluminiu de la sistemele de irigaţii. Până şi dalele de beton de pe canalele de irigaţii ajunseseră să fie furate.

„Dacă dădeam drumul la banca de gene, acum eram departe“

Dacă luăm situaţia cu amănuntul, pare că agricultura a cam fost lăsată în paragină.

Eu am atras atenţia şi am suportat şi suport în continuare multă batjocură pentru că ceea ce susţin îi deranjează mult pe cei care au interesul ca România să fie o piaţă de desfacere şi nu un producător. Am spus-o cu subiect şi predicat: România s-a transformat într-un poligon de testare a soiurilor, a hibrizilor, a tehnologiilor şi utilajelor agricole. Toate vin din import. Agricultura era o ramură cu care am fi putut ţine pasul cu toate ţările lumii, pentru că aveam nu doar un pământ bun, ci şi forţă de muncă. În loc ca românii să muncească ca să producem căpşuni în România, muncesc în Spania. Şi importăm în supermarket căpşuni din Spania. Dar nu am gestionat cum trebuie lucrurile. De aceea am luptat pentru banca de gene şi nu numai pentru cea de aici, de la Buzău, ci şi pentru bănci de gene pe domenii: una pentru viticultură, una pentru pomicultură, pentru cultura mare.

Toate ţările au numeroase bănci de gene. Cred că suntem pe ultimul loc în Europa la conservarea resurselor genetice.

Ce înseamnă pentru o ţară să aibă propria bancă de gene?

O bancă de gene are trei mari misiuni. Misiunea principală este de a păstra, de a conserva pe termen mediu şi lung seminţele româneşti, pe care le-au folosit moşii şi strămoşii noştri şi pe care cercetarea românească le-a şlefuit. Vorbim de schimbări climatice, de accidente chimice. Aceste agresiuni neprevăzute conduc la pierderi genetice. Atunci, toate ţările au numeroase bănci de gene. Cred că suntem pe ultimul loc în Europa la conservarea resurselor genetice. Deci, cu seminţele puse la adăpost, ştim ce-am pus acolo şi nu mai avem mii de provenienţe necunoscute.

A doua misiune a băncii ar trebui să aibă legătură cu drepturile de proprietate intelectuală.

Da, pe lângă faptul că le avem fizic acolo, trebuie să le protejăm şi intelectual. Asta presupune existenţa unei bănci de gene colaboratoare cu potenţial mare de cercetare, ca tot ceea ce am pus acolo să fie bine cunoscut, să fie amprentat genetic. Totodată, banca trebuie să fie acreditată internaţional, ca resursele care sunt folosite în ea să fie recunoscute internaţional. Pentru că, în siutaţia de faţă, noi nu putem demonstra lumii ştiinţifice internaţionale că varza de Buzău, de pildă, este a noastră. Trebuie să facem amprentare genetică, trebuie să descriem produsul după norme internaţionale, iar după aceea, să sesizăm lumea ştiinţifică internaţională prin referate ştiinţifice valoroase, prin comunicări.

Cea de-a treia misiune?

A treia misiune ar fi aceea că toate creaţiile valoroase care sunt apreciate de fermieri ar putea pleca din bancă – desigur, nu în cantităţi mari – cu certificat de autenticitate, şi atunci ei ar putea să multiplice acele seminţe, având garanţia că au o sămânţă autentică şi că pot s-o extindă în siguranţă. Şi-atunci am putea redresa producţia de seminţe româneşti. Am putea să facem fericit poporul român care ar mânca legume şi fructe sănătoase, gustoase, aromate, parfumate.

Ideea proiectului, încă din anii ’80

Deocamdată, acest proiect a stagnat...

Vorbim de un embrion care ar trebui să crească. Când am plecat la drum cu acest proiect, am spus în Parlament – atunci când am fost chemat – că m-am simţit înfrânt şi umilit de Ministerul Agriculturii şi de autorităţile statului român. Am spus atunci că vina o port eu, pentru că atunci când am propus un asemenea proiect, n-am apreciat bine în ce ţară trăiesc. Dacă aş fi evaluat în ce ţară trăiesc, probabil că aş fi renunţat şi aş fi făcut cercetare, aş fi scris cărţi, aşa, în condiţiile pe care le am. Trist e că acest proiect a fost dus repede în zona politică. Eu n-am fost niciodată membrul vreunui partid politic şi am cei şapte ani de-acasă ca să-i elogiez pe cei care fac bine, indiferent de ce partid aparţin ei. Aş fi dorit ca acest proiect să se implementeze, dar, din păcate, am tras degeaba. De 35 de ani, de când sunt în cercetare, m-am gândit la această bancă de gene. Au fost înaintaşii mei care au făcut şi ei un mic proiect şi mi l-au lăsat, încă din anii ’80. Am şi materialele lor, dar iată că suntem în mileniul trei şi n-am reuşit să ajungem acolo.

În alte ţări de câte bănci de gene discutăm?

Ţările pun mare preţ pe resursa genetică. Spania are bănci de gene şi pentru trandafiri. Pentru o singură specie! Italia are 33 de zone de colectare şi de conservare a resurselor genetice.

Avem şi noi, totuşi, o bancă la Suceava.

Avem o bancă de gene la Suceava care, chipurile, are misiunea să salveze tot patrimoniul agricol al României. Greu de spus că se poate face asta la nivelul pe care l-am descris, doar cu o mână de oameni inimoşi care au trecut prin momente grele. Iar am trecut printr-o mare diversiune, pentru că în momentul în care am anunţat că trebuie să facem aceste bănci, pe domenii, cei care probabil că nu slujesc interesul ţării au încercat să creeze un război între mine şi colegii de la Suceava. O manipulare securistică – să-i zic aşa – de joasă speţă. Dacă dădeam drumul la banca de gene, acum eram departe. Mai ales că pe lista de achizţii erau prevăzute şi aparate PCR (n.r. – reacţia de polimerizare în lanţ, tehnică folosită pentru detectarea patogenilor bacterieni şi virali). Aveam şi tineri care, culmea!, ştiau să lucreze pe ele şi, automat, în această nenorocire de criză de coronavirus, am fi putut să facem şi analize pentru depistarea virsului. Deci am fi putut să contribuim şi pe zona asta. În banca de gene, principalul aparat care te ajută la amprentarea genetică este PCR.

Cercetător agricol şi preot

Numele: Costel Vînătoru

Data şi locul naşterii: 10 octombrie 1967, Lopătari, judeţul Buzău

• Studiile şi cariera: A absolvit, în 1996, Facultatea de Agricultură din cadrul Universităţii din Craiova, iar în 2000, Facultatea de Teologie Ortodoxă Pastorală a Universităţii din Bucureşti.
• Are un doctorat în Horticultură la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. 
• Este cercetător ştiinţific, directorul Băncii de Gene din Buzău, şeful Laboratorului pentru Ameliorarea şi Conservarea Biodiversităţii la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti“.
• Este, de asemenea, şi preot la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului“ din Buzău.

Locuieşte în: Buzău