Garantează noile fonduri UE alocate tranziţiei energetice noi locuri de muncă în Valea Jiului şi în Gorj?

Ni se spune mai tuturor, celor îngrijoraţi de consecinţele Pactului Ecologic European, că nu trebuie să ne facem griji, pentru că vor fi bani suficienţi pentru a renunţa la cărbune. Peste 700 de milioane de euro! România e salvată, nota de plată a deciziilor de la Bruxelles e deja achitată! Dar nu găsesc nimic liniştitor în faptul că s-au alocat deja bani.

România a mai avut la dispoziţie fonduri europene pe care nu le-a absorbit integral. În ciuda progresului uriaş generat de banii europeni, domneşte în continuare sărăcia şi sub-dezvoltarea în zonele vulnerabile, mai ales cele miniere.

România se chinuie de 30 de ani cu sectorul carbonifer din Valea Jiului şi din Gorj, promiţând fără succes că va aduce un suflu economic nou în aceste zone pentru a compensa declinul activităţilor miniere. Vechile societăţi aflate în dificultate financiară au fost lichidate pe rând, iar în locul lor au apărut unele noi, care au ajuns şi ele în dificultate în doar câţiva ani. Concedierile colective, cu acordarea de salarii compensatorii şi diminuarea vârstei de pensionare, au redus puternic forţa de muncă din domeniu de la sute de mii în anii ‘90 la câteva zeci de mii de angajaţi în prezent.

Cu fonduri europene am crezut că îi vom reconverti profesional pe o parte din foştii angajaţi. O colegă îmi relata, în 2016, o conversaţie cu un miner din Valea Jiului care i-a arătat cele 7 diplome de calificare obţinute prin diverse programe, dar care nu îl ajutaseră să se angajeze nicăieri. 

Un lucru nu am reuşit aproape sub nicio formă în zonele miniere: să generăm noi locuri de muncă! În 2016, în timpul unei discuţii purtate în abatajul din mina de la Lupeni, le dădeam dreptate ortacilor sceptici că pensiunile şi pârtiile de schi apărute în zonă vor putea să absoarbă forţa de muncă pe care am trimis-o în şomaj în toţi aceşti ani şi care se încăpăţânau să nu urmeze sfaturile celor care-i tot îndemnau să ia calea pribegiei prin ţară sau prin străinătate.

Singura iniţiativă de amploare în domeniul recalificării profesionale a fost începută anul trecut de către Asociaţia Română pentru Energie Eoliană pentru reconversia a 10.000 de persoane care să acopere nevoile de personal tehnic ale producătorilor de energie regenerabilă.

Cred că a venit însă vremea să punem punctul pe “i” şi să cerem explicit ca fondurile europene din mecanismul de tranziţie pentru zonele carbonifere să aibă un scop principal clar: noi locuri de muncă în zonele afectate de închiderea industriilor poluante. Dacă regulile actuale de ajutor de stat nu permit acest lucru, ar trebui să cerem ca acestea să fie schimbate. Tranziţia nu poate însemna condamnarea zonelor miniere la depopulare şi la sărăcie.

România s-a spălat pe mâini mai de fiecare dată de acest subiect, lăsând în sarcina autorităţilor locale proiectele de revitalizare a zonei. Administraţia locală este sufocată de ani de zile de gestionarea crizelor de zi cu zi şi asta-i consumă toate energiile. Este o utopie să pretindem că la nivel local există resurse reale, în ciuda bunăvoinţei. Rezultatele vorbesc de la sine: cu câteva excepţii, în zonele miniere, creşterea economică cu care ne lăudăm de câţiva ani buni nu se simte aproape deloc.

Pentru a aduce locuri de muncă în zonele miniere este nevoie de asumare directă a responsabilităţii la nivel central, şi nu de aceleaşi sesiuni de proiecte care de ani de zile nu dau niciun rezultat notabil.

Parcurile industriale care stau goale sau facilităţi pentru zone defavorizate care nu atrag companii serioase şi cu forţă nu ne folosesc la nimic.

Dacă fondurile europene nu vor fi direcţionate cu precădere direct către înfiinţarea de noi locuri de muncă, tranziţia energetică în România are şanse să se transforme într-o reală povară socială, economică şi securitară.