Formarea pieţei de gaze din România

Prima piaţă a gazelor naturale din Europa a luat fiinţă în Transilvania, între anii 1915-1917 şi s-a dezvoltat după regulile economiei de piaţă până în anul 1948, la naţionalizare, continuând să crească spectaculos sub aspectul volumelor furnizate, chiar şi în cadrul econonimiei planificate, etatistă, până în anul 1979.

Între anii 1948 - 2000 se poate vorbi de o industrie gazieră, nu de o piaţă de gaze concurenţială, cu toate că începând cu anul 1994 s-au înfiinţat progresiv societăţi cu capital privat, ce acţionau pe piaţa gazelor naturale, începând cu proiectarea, execuţia, uzinarea aparaturii şi instalaţilor, demonopolizarea transportului şi distribuţiei.

Între anii 1917-1948, oferta de gaze naturale în România a respectat legile economiei de piaţă, adică a răspuns cererii, existând o concurenţă între societăţile gaziere (gaze libere în Bazinul Transilvan, gaze asociate în zonele petroliere de pe Valea Prahovei, gaze manufacturate în special în Bucureşti) şi bineînţeles scopului final al oricărei activităţi economice, respectiv obţinerea de PROFIT.

În această perioadă piaţa gazelor naturale din România, a funcţionat ca piaţă liberă, chiar dacă statul deţinea acţiuni la unele societăţi de profil, fiind cotată printre primele pieţe din Europa, depăşind şi pe cea din URSS-ul –socialist - ca volume fizice, cifra de afaceri, tehnologii şi performanţele specialiştilor.

După 1948, când s-a produs naţionalizarea, oferta de gaze naturale a răspuns cererii administrative impusă de către Partidul Comunist şi Statul-Partid, în cadrul planurilor cincinale, în viziunea unei industrializări galopante şi a dezvoltării planic proporţionate a tuturor zonelor ţării, prin care au apărut marii consumatori (Timişoara, Arad, Slobozia, Bucureşti cu 1/3 din industria naţională concentrată în capitală, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Oneşti, Piatra Neamţ, Săvineşti, Bârlad, Iaşi, Suceava etc), amplasaţi la mari distanţe de sursele de gaze.

Această politică a condus la:

- neglijarea aspectelor economice şi calitative ale dezvoltării sectorului, singurul „comandament” fiind cantitatea fizică;

-dezechilibru tot mai accentuat după 1970 între descoperirea de noi rezerve, consumul din rezervele existente şi extracţia de gaze naturale (libere şi asociate), ceea ce a condus în prezent la un grad avansat de epuizare a rezervelor;

- exploatarea iraţională, forţată a tuturor zăcămintelor de gaze naturale;

- neglijarea tratării gazelor extrase (separare, filtrare, deshidratare);

-investiţii foarte mari în conductele de transport şi dezvoltarea excedentară a sistemului naţional de conducte magistrale, a cărui capacitate de transport medie anuală a fost utilizată în proporţie de numai 70 – 80% în perioada anilor 1970-1985 (maximul de extracţie, transport şi distribuţie), între 35 - 50%; în perioada anilor 1985-2001 şi sub 30% după anul 2001

- întregul sistem de extracţie, transport, distribuţie, utilizatori industriali şi casnici, în sezonul rece, intrau într-o stare de neguvernare, de avarie, cu implicaţii deosebit de negative în scăderile de presiune a gazelor, element de calitate, ce se reflecta în randamentul consumurilor, în măsurare şi combinate cu prezenţa lichidelor din gaze, în facturi care nu erau reale;

- dependenţa de importul de gaze naturale din URSS, începând cu anul 1978;

”Directivele” de stat au continuat şi în perioada 1990-2001 sub motivaţia protecţiei sociale, fapt ce a condus, pe seama ineficienţei consumurilor, la neplata facturilor de gaze, la “găurile negre energofage”, aproape la stoparea investiţiilor în cercetare, explorare, dezvoltare, modernizarea sectorului gazier (în special sectorul de producţie a gazelor).

Dacă până în 1990, mai ales în sezonul rece, echilibrarea cererii şi a ofertei se rezolva prin decizii administrative de reducere a livrărilor de gaze către populaţie, după anul 1990 echilibrarea s-a facut tot cu decizii administrative, dar, cu diminuarea consumurilor industriale într-o primă fază şi după anume timp cu ieşirea din parametrii normali de funcţionare a întregului ansamblu gazier.

În anul 2000, prin Ordonanţa Guvernului nr. 41/2000 a fost înfiinţată Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN) care răspundea de acordarea licenţelor, emiterea proiectelor legislative, tarife, respectarea legilor concurenţei etc, deci de conturarea unei pieţe liberalizată a gazelor naturale.

România este fizic, conectată cu industria gazieră europeană încă din anii 1960-1980 prin exportul de gaze în Ungaria, transportul internaţional din fosta URSS (1974), prin Ucraina şi pe teritoriul românesc către Bulgaria, Turcia şi către alte ţări balcanice. De asemenea prin importul de gaze naturale pe două direcţii principale Isaccea (1978) şi Satu Mare (1999) din F. Rusă şi prin interconectorul cu Ungaria realizat in anul 2010.

În anul 1993 la Copenhaga Consiliul Ţărilor Europei de Vest a convenit ca România ca “ţară asociată” alături de altele din centrul şi sud-estul european, poate deveni ţară membră cu drepturi depline, îndată ce este capabilă să-şi asume obligaţiile ce-i revin prin satisfacerea condiţiilor economice, tehnice, politice şi de organizare. In anul 2007 ţările din Uniunea European au considerat ca aceste condiţii sunt satisfăcute şi România a devenit ţară membră a UE.

În acest context a apărut si obligativitatea, asumată, a integrării în piaţa europeană de gaze prin asigurarea liberei circulaţii a gazelor şi implicit liberalizarea pieţei gazelor.

O piaţă liberă concurenţială a gazelor naturale în România, integrabilă în cea comună europeană nu se poate asigura numai prin elaborarea “legilor pieţei”, strategia participării publice, susţinerea financiară,  modernizarea tehnică şi tehnologică, fiind necesară schimbarea filozofiei activităţii din acest sector sub aspectul cererii, ofertei şi a echilibrării acestora.

Piaţa gazelor naturale, cu toate că are caracteristici specifice, trebuie să se comporte ca orice “piaţă liberă”, supusă cererii şi ofertei, nediscriminării şi fără acţiuni de tip monopol, cu definirea mărfii (gazele naturale) nu numai cantitativ ci şi calitativ, cu tarife şi preţuri unitare determinate, transparent şi analitic, cu responsabilităţi şi penalităţi între diferiţii “actori” în baza unor contracte reale şi nu formale, cu protecţia consumatorului vulnerabil, a mediului şi a interesului naţional.