Făţărnicia românului rupt în fund, dar cu coada sus: vin pakistanezii!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
pakistanezi muncitori

Vestea că România urmează să fie invadată de sute de mii de muncitori din Pakistan a fost blamată de la stânga la dreapta, de ţară şi de diasporă, de conservatori şi naţionalişti. Concluzia este că vrem să avem ţară bogată ca-n Occident, dar nu vrem străini mulţi ca-n Occident şi nici să ne deschidem mintea ca acolo, ci să rămânem încuiaţi la cap ca la noi acasă.

Aproape orice discuţie amicală mai lungă de 15 minute cu un român cu vârsta de peste 55 de ani şi studii medii ajunge inevitabil şi la punctul nostalgiei sale faţă de paradisul industrial pierdut al perioadei ceauşiste. Când noi, românii, produceam de toate şi exportam mândri în cele patru zări. Omul simplu nu ştie că în anii ’80 importam vapoare cu minereu de fier din Brazilia şi Australia ca să producem menghine de banc şi alte fierătanii. Pe care le vindeam sub costul de producţie, dacă ar fi fost corect luate în calcul şi cheltuielile sociale sau de mediu asociate extracţiei şi arderii cărbunelui pentru reducerea minereului de fier. Omul simplu înţelege că pe atunci noi le produceam, pe când acum nu mai avem nici măcar fabricile de stat care să le producă. Acum, menghinele le produc alţii şi noi doar le importăm. Ce-i drept, menghinele astea actuale nu au manivelă, ci sunt automatizate, vin la pachet cu un computer încorporat, cu software specializat, iar muncitorilor le trebuie cursuri de AutoCAD ca să le folosească. Fierul a fost îmbogăţit cu tehnologie şi asta înzeceşte valoarea materiei prime.

Nu fac apologia dezindustrializării României, pe care au întreprins-o în anii ’90 cei care acum acuză Occidentul că de la aderarea la UE ne-a transformat în piaţă de desfacere. În loc să retehnologizeze fabricile sau să le mărite de pe atunci cu investitori serioşi, populiştii de astăzi le vindeau unor ţepari care le-au scos rapid din producţie şi apoi le-au tăiat la fier vechi. Nici nu suspin după industria grea necompetitivă şi poluantă a României ceauşiste, dar faptul că acum nu o mai avem deloc a făcut să se piardă o anumită piaţă pentru unele produse industriale şi mai ales un know-how al forţei de muncă, şcolită şi calificată în mai toate ramurile industriale. Aptitudinile acestor oameni fie s-au pierdut, fie le-au preluat alte state care doar i-au pus la curent cu noile tehnologii industriale. Generaţia celor pe care Revoluţia din 1989 i-a prins angajaţi în fabrici şi uzine, precum şi cea care i-a urmat, cea a aşa-numiţilor Millennials care au atins majoratul în prejma anului 2000, au fost în bună măsură irosite pentru România prin exodul lor masiv către locurile de muncă din străinătate. Acum şi să vrei să reindustrializezi România, că nu mai ai cu cine.

Mediul corporatist românesc sau „fabricile fără fum“

Poate că menghinele acum le produc alţii, dar capitalismul cel hulpav a adus în România locuri de muncă pe care le-a tăiat din alte ţări. Din raţiuni de „eficientizare a costurilor“ (a se citi „lăcomie de profit“), corporaţiile multinaţionale pe care le huleşte PSD au găsit că este mai ieftin să angajeze în România o persoană pricepută în IT sau care stăpâneşte o limbă străină, decât să plătească pentru acelaşi serviciu într-o ţară din Occident. Pentru că aşa este mai profitabil pentru acţionari şi investitori, tot ce se poate face de la distanţă, acum se face de la distanţă cu ajutorul tehnologiei digitale. Vorbim aici despre activitatea de outsourcing sau externalizare a serviciilor, aflată de un deceniu în perioadă de expansiune în România, judecând după numărul de noi angajaţi în fiecare an şi dinamica pieţei muncii. Cine vede la 9 dimineaţa fluxul de corporatişti, în larga lor majoritate tineri sub 30 de ani, ieşind grăbiţi din staţiile de metrou Pipera, Preciziei, Aurel Vlaicu sau Petrache Poenaru poate avea instantaneu nostalgia sirenelor care dădeau semnalul începutului de schimb de tură pe platformele industriale ale Epocii de Aur.

Sună la Ryanair pe linia de italiană sau spaniolă şi dacă apuci să saluţi primul cu „bună ziua“ vei avea ocazia să vorbeşti cu un operator român care îţi răspunde din Bucureşti, dintr-o clădire a fostului colos industrial „23 August“ de la Republica. Şi exemplele pot continua. Nu numai din Europa Occidentală au fost relocate în România locuri de muncă ocupate acum de ai noştri. Până şi o bună parte din piaţa serviciilor de telecomunicaţii din Rusia şi fostul bloc sovietic este deservită, din birouri localizate în Bucureşti sau Iaşi, de tineri basarabeni aşezaţi în faţa unui computer legat la o conexiune de mare viteză prin Internet. În ce altă ţară decât în România poţi găsi suficient de multe persoane vorbitoare de limbi romanice, plus germană, rusă sau maghiară?

Şi apoi se face şi offshoring, când companii prezente în mai multe ţări îşi mută unele servicii sau operaţiuni în ţara în care le acoperă cel mai rentabil. De pildă, un dosar de daune pentru o flotă de maşini Renault din Germania este analizat şi soluţionat din România de ardeleni care vorbesc nemţeşte ca pe apă. Fenomenul „fabricilor fără fum“ a reuşit chiar să reverseze parţial emigrarea forţei de muncă româneşti către Occident. Din ţări europene atinse ocazional de recesiuni sau de perioade mai lungi sau mai scurte de proastă guvernanţă (ex: Portugalia, Italia, Franţa), unii dintre români se întorc în ţară pentru salariile şi beneficiile puse la bătaie de aceste corporaţii. O picătură însă, în oceanul de imigraţie românească.

Cine vede la 9 dimineaţa fluxul de corporatişti ieşind grăbiţi din staţiile de metrou Pipera, Preciziei, Aurel Vlaicu sau Petrache Poenaru poate avea instantaneu nostalgia sirenelor care dădeau semnalul începutului de schimb de tură pe platformele industriale ale Epocii de Aur.

Dacă eşti chiar bun într-un domeniu care se caută pe piaţa serviciilor de outsourcing sau măcar ştii să trişezi suficient la probele de selecţie din procesul de recrutare, ai ocazia să ajungi la o corporaţie care plăteşte decent şi oferă multe beneficii în afara salariului. Pentru că şi în corporaţii este criză de personal bine calificat, unele ţi-ar da şi luna de pe cer ca să nu pleci la alta pe nişte bani în plus. În limbaj corporatist se cheamă politici de retenţie a resursei umane. Un beneficiu premium care te încurajează să rămâi la o corporaţie este pensia privată facultativă pe care compania ţi-o plăteşte de la ea, nu-ţi reţine din salariu, ca la pensia obligatorie. De câteva ori pe lună, compania strânge laolaltă într-o sală de training 1-2 duzini de prospături („new joiners“) ca să le familiarizeze cu protecţia muncii, cu cine-i ce în firmă, cu ce ai voie să faci şi ce nu, dar şi cu beneficiile.

Dacă eşti într-atât de băftos încât să-ţi dea corporaţia şi acea pensie privată facultativă, atunci eşti nevoit să asişti la o prelegere ţinută de un funcţionar de la un brand de asigurări cu o iniţială scrisă de două ori. Dintr-o infatuare de politician care te îndeamnă să-l votezi ca dacă are chef să te scape de potop, îţi serveşte nişte statistici alarmiste despre raportul procentual dintre angajaţi şi pensionari în România. Încercând să te bage în sperieţi că în ritmul demografic actual îţi vor putrezi oasele la birou până pe la 99 de ani şi tot nu mai pupi pensia de la stat, funcţionarul greţos îţi recomandă să semnezi un contract prin care pui lunar şi de la tine la pensia privată facultativă, pe lângă ce-ţi pune ca beneficiu extrasalarial corporaţia la care lucrezi. Hai sictir! Individul pare să ştie doar o melodie pentru că îşi câştigă banii din comisioane pe poliţele de pensie privată pe care le vinde celor mai slabi de înger. Degeaba îi argumentezi că vârsta legală de pensionare nu poate fi crescută la nesfârşit şi că nici deficitul de forţă de muncă activă nu poate fi susţinut la infinit de o ţară. Şi că, într-un anume punct mai apropiat sau mai îndepărtat de buza prăpastiei bugetare, un guvern ori altul va trebui să-şi asume consecinţele politice şi să rupă mâţa-n două: să importe braţe de muncă străine.

Se mai întorc ai noştri sau importăm forţă de muncă?

Revenirea în ţară a grosului celor peste 5 milioane de români plecaţi la muncă în străinătate este prima reacţie pe care o avem atunci când aflăm că în România sunt circa un milion de locuri de muncă neocupate. Dar este o iluzie pe care populiştii şi xenofobii o vând naivilor cu drept de vot. În primul rând, nu este sustenabil din punct de vedere economic să le plăteşti în România salariul pe care unii dintre lucrătorii expaţi îl câştigă în străinătate. Şi apoi, salariul + beneficiile nu întotdeauna compensează valoarea întregului „pachet“ de care se bucură în străinătate, de la infrastructură de orice fel la calitatea vieţii, încât ei să fie interesaţi să se întoarcă în număr masiv pe glia străbună.

Industria de outsourcing este adevărata avangardă a economiei româneşti, deoarece lucrând cu companii de pe întreg mapamondul este direct conectată la mişcările şi tendinţele mondiale din aproape orice domeniu. Iar companiile de outsourcing au purces deja de câţiva ani buni la recrutarea de străini pentru a lucra în România, pe specializările sau limbile străine pe care nu le pot acoperi cu forţa de muncă neaoşă. Compensând prin această soluţie deficitul de forţă de muncă din România, afacerea se dezvoltă şi iese în câştig inclusiv PIB-ul naţional, pentru că străinii sunt la rândul lor consumatori de produse şi servicii locale, cel puţin pe perioada şederii lor în ţară.

Nici companiile din domenii convenţionale, precum construcţiile nu au întârziat să apeleze la forţă de muncă străină. După ce criza „Credit Crunch“ de acum un deceniu, agravată de politica de austeritate la sânge, a îngheţat pentru o vreme domeniul construcţiilor în România şi i-a gonit pe muncitorii români căre Occident, firmele mici şi mari de construcţii n-au mai găsit suficientă forţă de muncă nici după ce boom-ul dezvoltărilor imobiliare s-a reluat. Aşa încât au adus muncitori din afara UE (ex: Vietnam) cu contracte pe durată determinată, pe care îi cazează şi îi transportă către şi dinspre locul de muncă. Disciplinaţi şi având inoculat din ţara de origine un cult pentru muncă, a-i vedea la lucru este un spectacol, iar patronii români sunt mulţumiţi de rezultate şi de banii pe care îi economisesc prin angajarea lor.

Era deci numai o chestiune de timp pentru ca importul de forţă de muncă să devină o afacere de stat, tratată la nivel diplomatic cu reprezentanţii statelor dispuse să ne-o exporte. Că este vorba de Pakistan şi că unora li s-a aprins becul roşu al islamofobiei, acest lucru doar a amplificat şocul revelaţiei că nu mai suntem suficient de mulţi în ţară ca să muncim să creştem România la întregul ei potenţial de dezvoltare. Şi abia apoi ne putem gândi serios să le propunem românilor din diasporă să revină acasă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite