Da, în 2006-2008, când francul elveţian era echivalentul a 1,8-2,5 lei, câştigători erau şi bancherii, şi clienţii.

Şi bancherii – pentru că au „desenat“ contracte de credit relativ uşor de vândut, prin care şi-au mărit substanţial numărul de clienţi, câştigând cote de piaţă şi plusând alţi indicatori importanţi pentru raportările bilanţiere.

Dar şi clienţii – pentru că, pe lângă cotaţia foarte mică a francului de atunci, primeau şi dobânzi ispititor de mici faţă de cele la creditele în euro, ca să nu mai vorbim de cele la lei.

Ceva era prea frumos în povestea de atunci a creditării în valute exotice, dar cine să ia seama la acea legitate a economiei, amintită mai sus? În iureşul entuziast al reclamelor care promovau creditele bancare pe toate canalele (la un moment dat, aceste promoţii le depăşiseră pe cele la detergenţi sau bere), cu greu se auzea vocea analiştilor şi economiştilor care observau că ceva nu e, totuşi, în regulă.

Şi guvernatorul BNR a ieşit cu un avertisment, dar celebra lui expresie „Să nu izbim avionul!“ (iunie 2008) a fost percepută mai mult ca un artificiu stilistic.

De altfel, în oceanul de euforie pro-creditare, avertismentele şi – mai târziu – măsurile concrete, prudenţiale, ale BNR au fost percepute mai mult ca o răutate, ca un rictus al lui Gică-Contra.

Au venit însă anii grei ai crizei şi, în scurt timp, euforia creditării s-a transformat în coşmarul rambursării.

Nu doar că locurile de muncă ale celor creditaţi erau tot mai nesigure şi salariile tot mai mici, dar mai şi creştea vertiginos cotaţia valutelor (exotice, în cazul francului) şi, în plus, se terminase perioada dobânzilor promoţionale.

Abia când s-a ajuns la limita răbdării, în toamna anului 2011 (francul sărise deja peste pragul de 3,5 lei), banca centrală elveţiană a plafonat aprecierea acestei monede şi cursul s-a stabilizat.

Iată că banca centrală elveţiană a renunţat la acel plafon din 2011 şi, în România, bariera răbdării s-a spart după câteva zile.

„Je Swiss Dator Vândut“, „Nu mai plătim!“, „Nu suntem cifre!“ şi celelalte scandări de la „protestul CHF“ transmit, de fapt un singur mesaj: bancherii – câştigători şi ei în anii de boom 2006-2008 – trebuie să împartă cu aceşti debitori povara pierderii, altfel falimentul îi va lovi şi pe unii, şi pe alţii.

Poate nu întâmplător au fost scoase de la naftalină proiectele legislative cu insolvenţa personală, adevărata sperietoare pentru bancheri.

Şi poate nu întâmplător BNR s-a pus în mişcare, chemând la negocieri băncile comerciale pentru a aplana efectele crizei.

Va fi chiar interesant să vedem cum se va contura o soluţie în stil românesc de evitare a unui faliment în stil elveţian.