Euro şi hazardul moral: recompensând minciuna, din buzunarele contribuabililor

adevarul

Publicat: 14.11.2011 11:45

Ultima actualizare: 08.08.2022 18:58

Prin erorile, omisiunile şi fraudele comise în ultimii ani, Grecia ameninţă stabilitatea monetară a Uniunii Europene, iar distanţa dintre principiul fundamental al Uniunii Economice şi Monetare (renunţarea la instrumentele naţionale de politică monetară, prin crearea unei monede unice, dar păstrarea unui grad relativ ridicat de independenţă în ceea ce priveşte politica fiscală a statelor membre) şi evoluţiile recente din zona e

Până în prezent, 11 din cele 17 state membre ale zonei euro au aprobat decizia de extindere a prerogativelor Fondului de Stabilitate Financiară Europeană, noile atribuţii ale acestuia având în vedere cumpărarea de obligaţiuni de pe pieţele secundare, recapitalizarea băncilor în dificultate şi acordarea de linii de credit ţărilor cu probleme în ceea ce priveşte datoria externă (grupul PIIGS – Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania). Astfel, state ce au încălcat sistematic condiţiile impuse prin Pactul de Stabilitate şi Creştere sunt recompensate cu stimulentele necesare pentru a continua degringolada fiscală în care se află în prezent.

Condiţionările impuse prin Tratatul de la Maastricht statelor ce doresc să participe la zona euro – limitarea deficitului bugetar, datoriei publice, ratei inflaţiei şi ratei dobânzii – au avut rolul declarat de a impune o conduită fiscală prudentă guvernelor respective. Treptat însă, limitele au fost încălcate, din ce în ce mai des. Grecia, Italia şi Belgia înregistrează datorii publice ce depăşesc produsul intern brut, cu mult peste limita de 60%. Irlanda, o ţară cu o politică fiscală suficient de conservatoare încât să asigure o creştere economică susţinută, cu rate anuale de peste 8%, timp de două decenii, a fost nevoită să transfere pe umerii contribuabililor datoriile sectorului bancar, datoria publică majorându-se de la 28% la peste 120% în ultimii 4 ani. De asemenea, Germania şi Franţa au încălcat, încă din 2003, prevederea privind limita de 3% impusă deficitului bugetar.

Nu întâmplător însă, ţara care a reuşit „performanţa” de a nu respecta în niciun an limitele privind deficitul bugetar şi datoria publică este Grecia, ţară care pune în prezent în pericol stabilitatea proiectului unificării monetare europene. Datoria publică cumulată a celor 17 state membre ale Uniunii Economice şi Monetare (zona euro) depăşeşte astăzi 85% din PIB-ul cumulat al acestor ţări, iar 14 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene au datorii publice superioare plafonului de 60% din PIB.

Încălcarea repetată a regulilor, impunerea unor noi reguli – care, foarte probabil, vor fi şi ele încălcate (şi, ulterior, remodificate) – menţine şi amplifică problema hazardului moral pe care o implică, în general, cheltuielile publice şi, în special, erorile de politică economică. Guvernul Greciei a minţit în repetate rânduri Comisia Europeană cu privire la deficitele bugetare, corupţia endemică din Grecia nu poate fi considerată o surpriză pentru nimeni, de ani buni, iar disponibilitatea grecilor de a-şi plăti impozitele scade vertiginos. În aceste condiţii, care sunt garanţiile pe care le poate oferi Grecia privind dorinţa reală şi capacitatea de a-şi plăti datoriile? Cu o datorie publică ce tinde către un nivel de 150% din PIB, guvernul grec este, de facto, în faliment, reuşind să se menţină pe linia de plutire aproape exclusiv pe baza infuziilor financiare ale băncilor europene şi Fondului Monetar Internaţional.

Grecia nu poate fi considerată însă singura vinovată pentru situaţia la care s-a ajuns în prezent. Deşi toate semnalele indicau imposibilitatea achitării datoriilor de către guvernul grec, au existat o serie de bănci (alături de Banca Centrală Europeană – independenţa acesteia faţă de presiunile politice fiind anihilată de preşedintele Jean-Claude Trichet – putând fi menţionate Deutsche Bank, Commerzbank, Dexia, Société Générale, BNP Paribas) care au continuat să cumpere obligaţiuni emise de acesta, amânând inevitabilul.

Deloc surprinzător, băncile respective se bazează pe ajutorul oferit de statele din care provin, în cazul intrării Greciei în incapacitate de plată. Iar cel care va plăti, la final, factura este, evident, contribuabilul.