ANRE a publicat în luna mai două ordine importante. Arbitrul pieţei de energie vrea să reducă rata rentabilităţii pentru distribuitorii de energie electrică şi pentru cei de gaze naturale de la 7.7% respectiv 8.43% cât este în prezent la 5.07% în ambele sectoare. Modificările ar urma să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie 2019, respectiv 1 octombrie 2018.

Dar, ce impact va avea această măsura în factura consumatorilor? Ajută reducerea reducerea ratei rentabilităţii la îmbunătăţirea calităţii serviciului oferit de distribuitori? Ce pârghii are la îndemână ANRE pentru a stimula investiţiile din bătrânul sistem energetic? Îi mai pasă cuiva, sau ne gândim doar la ziua de mâine? Este 5.07% un procent corect pentru a stimula investiţiile, sau este unul corect doar pentru un profit liniştitor din care să se înfrupte atât statul cât şi investitorii străini?

De ce este important nivelul ratei rentabilităţii

Rata rentabilităţii este un instrument folosit de ANRE cu un dublu rol. În primul rând, cu ajutorul lui identifică preţul corect practicat pe piaţă de companiile de utilităţi iar consumatorii sunt, astfel, protejaţi în faţa unei politici de tarifare neloială, care ar urmări doar profitul acestor firme. În al doilea rând, distribuitorii de gaze şi de energie electrică au oportunitatea prin rata rentabilităţii de a-şi recupera costurile pentru prestarea serviciilor.  

Când stabileşte rata rentabilităţii şi vrea să afle care sunt veniturile de care distribuitorii au nevoie pentru a opera eficient, ANRE ia în calcul mai multe variabile, precum baza activelor respectivelor companii, costurile de capital, cheltuielile de operare sau deprecierea activelor.

De fapt, companiile de utilităţi care activează într-o piaţă reglementată ar trebui să funcţioneze în acest caz ca instituţiile de credit: cu banii pe care îi încasează de la clienţi ar trebui să construiască o infrastructură performantă de distribuţie iar din această afacere să câştige un profit rezonabil.   

Cum companiile au, însă, tendinţa de a investi acolo unde profitul este mare, există riscul ca ele să mizeze bani în proiecte care nu sunt neapărat necesare pentru consumatori, dar care sporesc strict rentabilitatea companiei, implicit valoarea ei pe piaţă. Teoretic, o rată a rentabilităţii uniformă i-ar trebui să-i permită companiei să investească cu succes în toate segmentele de activitate, firesc fiind să aleagă pe acelea care aduc beneficii consumatorului final, conservând astfel baza de clienţi şi veniturile pe termen lung.

Dar ce te faci în situaţia în care tu, ca autoritate de reglementare, ai de gestionat un sistem energetic cu probleme mari, cu pierderi de sistem şi cu componente care aproape că şi-au atins uzura morală şi fizică?

Care este în realitate efectul reducerii ratei rentabilităţii

De fapt, ce este trist şi îngrijorător? La energia electrică şi la gaz, la fel ca şi în cazul carburanţilor, de exemplu, nu produsul în sine este scump! Nu preţul de producţie este problema, ci ponderea serviciilor de furnizare, de distribuţie, de transport şi celelalte taxe aplicate care îi umflă factura consumatorului. De ce? Din cauza sistemului de livrare a gazului şi a energiei electrice care este foarte vechi şi ineficient! Toate aceste probleme sunt pasate, ca la fotbal, în factura consumatorului, care nu mai ştie pe cine să dea vina!

Reţelele de transport şi de distribuţie sunt aşa, în mare, de pe vremea lui Ceauşescu. Această cruntă realitate provoacă la noi în ţară o pierdere dublă în reţele comparativ cu media UE.

Perioadele de intervenţie, de probleme tehnice şi de întreruperi neplanificate s-au menţinut la valori mari în ultimii ani iar abordarea ANRE-ului, din această perspectivă, este inexplicabilă! În situaţia de faţă, arbitrul pieţei trebuia să urmărească, prin tot felul de metode, să le asigure consumatorilor, în primul rând, un serviciu mai bun, de calitate şi de viitor!  

La noi, însă, este un cerc vicios. Statul a observat că firmele de distribuţie nu fac nişte investiţii revoluţionare. Nici parlamentarii, nici guvernanţii şi nici instituţiile abilitate nu se mai obosesc să pună presiune pe actorii pieţelor ca să le ofere consumatorilor un serviciu performant. Poate şi pentru că nici oamenii responsabili cu această gestiune nu sunt performanţi...

Dar, statul a simţit, în schimb, că vine anul electoral şi, normal că va da bine dacă cineva se va asigura că cel puţin îngheaţă preţurile pentru gaze şi electricitate, dacă nu chiar le scade cu forţa.

Cu ce risc? Cu riscul de a descuraja investiţiile, pe de-o parte, dar cu siguranţa că şi la o rată a rentabilităţii de 5.07% statul tot va încasa nişte bani. Să nu uităm că mai are părţi importante la câţiva dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa distribuţiei de gaze şi de energie electrică.

În loc să motiveze şi să urmărească planurile de investiţii ale distribuitorilor de energie electrică şi gaze şi să pună presiune pe ei ca să înlocuiască echipamentele vechi cu unele noi, inovative, eficiente şi să conecteze la aceste utilităţi cât mai mulţi consumatori, ANRE consideră că este bine să descurajeze investiţiile, în speranţa unor dividende frumoase şi că e ok că i-a păcălit pe consumatori amăgindu-i că dacă ceva este ieftin, cu siguranţă este şi bun. Dar nici în ţara lui „Merge şi Aşa” această axiomă nu va fi valabilă la nesfârşit! La ce probleme sunt în sistemul energetic, o să ne pască bezna!

Da, votanţilor nu le place să plătească la absolut nimic preţuri mai mari. Dar într-o ţară ca România, interferenţa politicului în activitatea arbitrului pieţei provoacă foarte multă volatilitate. Pe de-o parte, investitorii serioşi sunt afectaţi de instabilitatea care se instaurează pe pieţe, cei neserioşi vor continua să fie aşa pentru că în devălmăşie se dau cele mai frumoase tunuri şi, după cum se vede, nimeni nu impune nişte criterii ambiţioase pentru ce înseamnă investiţiile eficiente iar consumatorilor nu le va rămâne decât să aplaude sau să înjure ca pe stadion. În definitiv, ei sunt marii perdanţi.