A tinde spre nucleul Uniunii Europene însemnă să ne aliniem la nişte criterii care ne-ar spori nivelul de trai. Îndeplinirea condiţiilor de a fi primiţi în zona euro ar fi adus ţara noastră în postura de a se compara, pe bune, cu economiile puternice ale Uniunii. Degeaba s-au bătut cu pumnii în piept ultimele guverne cu creşterea economică. Ea nu s-a văzut nici în buzunarele noastre, nici în calitatea serviciilor publice şi nici în infrastructura de transport. A fost o garanţie folosită strict în scop electoral.

Au trecut 11 ani de la integrarea României în Uniunea Europeană iar adoptarea monedei euro ar fi trebuit să fi fost un pas logic pe care ţara noastră era obligată măcar să încerce să-l facă. Integrarea cu pieţele financiare dezvoltate, creşterea prezenţei în schimburile economice globale, accesul la alte resurse de finanţare, creşterea investiţiilor străine şi accesul la tot felul de instrumente puse la punct de Comisia Europeană şi de Banca Centrală Europeană după criza din perioada 2010 – 2012 sunt doar câteva dintre avantajele de a fi în zona euro. Abandonarea acestui obiectiv înseamnă, de fapt, deconectarea de la ceea ce înseamnă, practic, nucleul UE. 

Nu este de ajuns doar să dăm din gură că vrem să adoptăm moneda euro

Îndeplinirea condiţiilor pentru a avea acces în zona euro este unul foarte complex. Niciun stat din Estul Europei nu a reuşit să ajungă acolo, iar asta ar fi trebuit să însemne o ambiţie pentru ţara noastră. Ar fi dat un semnal puternic şi celorlalte state din zonă şi ne-ar fi ajutat să mai astupăm prăpastia care ne separă de economiile puternice din Vest. Într-o mare de democraţii iliberale şi certate cu valorile europene, parcurgerea drumului de la un comunism feroce spre cartierul select al UE ar fi însemnat enorm pentru România. Aşa cum am ştiut să dezvoltăm parteneriatul strategic cu SUA şi ne lăudăm cu el, şi aderarea la zona euro ar fi trebuit să fie un obiectiv la fel de important. Nu e vorba doar despre a avea o monedă unică, ci de a le oferi românilor un anumit standard de viaţă!   

Dar, pentru a ajunge în antecamera zonei euro, este nevoie de voinţă politică, de respectarea criteriilor de convergenţă şi de respectarea recomandărilor din Semestrul European. Abia apoi ne putem depune candidatura pentru a deveni membri în Uniunea Bancară şi în ERM II (Exchange Rate Mechanism). Dacă economia noastră va rezista şocului potenţialei aderări la zona euro, urmează etapele instituţionale: negocierile bilaterale cu ECOFIN, EFC şi EPC, adică cu structurile europene care reprezintă statele membre. 

Există voinţă politică să aderăm la zona euro?

Oricărui om de bună credinţă din ţara asta i-ar fi greu să ia în serios iniţiativele actualului Guvern. Şi totuşi, în plin război hibrid cu limba română, sub Executivul Dăncilă a apărut „Comisia pentru pregătirea României pentru trecerea la moneda unică” deşi, la BNR, mai există un organism care are acelaşi scop şi care funcţionează de 7-8 ani. La cât angajament vedem, mai lipseşte Cristi Borcea din ecuaţia aceasta suprarealistă să facă şi el o comisie în care să spună „lăsaţi-ne să ne pregătim pentru aderarea la zona euro!”

Este greu de identificat voinţa politică într-o acţiune care a vizat, mai degrabă, smulgerea unor prerogative ale BNR-ului. Este absurd să spui că această conducere a statului îşi doreşte să se alinieze la marile economii ale UE în condiţiile în care ţara noastră este în plină procedură pentru că a deviat semnificativ de la traiectoria ajustării obiectivul bugetar pe termen mediu (MTO) din 2017. Este aiuristic să speri de la actualul Guvern că ar putea avea vreo legătură cu civilizaţia în condiţiile în care a atacat constant instituţiile europene, i-a atacat pe investitorii străini, nu a adoptat politici fiscale coerente, nu este în stare să atragă fonduri europene şi nu poate să implementeze, să coordoneze şi să urmărească proiecte mari de infrastructură.

În condiţiile în care climatul economic la nivel mondial a fost unul pozitiv, România bâjbâie din cauza unei guvernări slabe care a avut alte interese şi care ne face să ratăm, din nou, un tren important. Adormim iarăşi în gara neputinţei, înveliţi cu nişte foi de ziar. 

Degeaba spunea doamna premier când citea de pe foicică faptul că este nevoie de un consens naţional pentru a porni spre drumul zonei euro. Nu, doamna premier, este nevoie de profesionişti, de oameni capabili şi nu de oameni ca voi! 

Un singur criteriu de convergenţă mai respectăm

Sunt mai multe seturi de criterii de convergenţă pe care o ţară non-euro trebuie să le respecte dacă vrea să adere la zona euro. Primele criterii sunt cele nominale, adică:

  1. deficit bugetar până în pragul de 3%
  2. inflaţie mai mică sau egală cu 1.5% peste media celor mai performanţi membri ai UE, adică Germania, Franţa şi Marea Britanie
  3. stabilitatea dobânzilor pe termen lung - pragul este de 2% peste media celor mai performanţi membri UE)
  4. stabilitatea cursului de schimb
     

Dacă în anul 2017 România se bătea cu pumnul în piept că îndeplineşte toate criteriile de convergenţă pentru a se înscrie în cursa pentru zona euro, iată că, după numai un an de zile, Comisia Europeană arată că România este cel mai nepregătit stat din cele non-euro care ar putea să facă acest pas. Practic, din cele patru criterii nominale, noi respectăm astăzi doar condiţia impusă deficitului bugetar. Şi este de subliniat „astăzi”, pentru că, la cum merg lucrurile, deficitul va sări de 3% în anul 2018. Asta dacă Executivul PSD-ALDE nu va îngheţa contribuţia la Pilonul 2 de pensii!

În anii trecuţi, România se încadra şi în cerinţele privind stabilitatea preţurilor şi dobânzile. Acum însă, inflaţia din România este cea mai mare din UE, iar dobânzile au urcat şi ele pe fondul creşterii preţurilor.

Acest tablou arată, foarte sintetic, halul în care a fost adusă economia românească de cele trei guverne PSD-ALDE. Este un rezultat catastrofal!

Primul mare test: semestrul european

Comisia Europeană face periodic o serie de constatări şi recomandări pentru fiecare stat membru. Este cel mai bun RMN de care economia unei ţări poate să aibă parte. Ce s-a observat, pe scurt, în ultima analiză pentru Semestrului European?

În primul rând, planificarea bugetară a ţării noastre ignoră cu regularitate reglementările propriului cadru fiscal. Mai pe româneşte, suntem nişte iresponsabili şi nu avem cuvânt faţă de noi, mai ales. De ce te-ai chinuit să faci legi pe care tu ca stat nu le respecţi?

Iar critica continuă şi pune lupa pe toate problemele endemice ale ţării noastre. Gradul de colectare al taxelor este scăzut iar pieţele de capital sunt periclitate de intenţia Guvernului de a suspenda Pilonul 2 de pensii. Piaţa forţei de muncă este rigidă, avem un procent foarte mare de forţă de muncă neutilizată şi suntem ţara cu cel mai mic impact al ajutoarelor sociale oferite. Ele nu îi stimulează pe cei care le primesc să se angajeze! Dar guvernanţii se plâng, însă, că nu au destui bani pentru fondul public de pensii şi că sistemul medical este subfinanţat.

Riscul de sărăcie şi de excluziune socială este foarte mare. Un segment important de populaţie nu are acces la servicii de sănătate şi de educaţie de calitate. Amendamentele aduse constant Codului Fiscal gâtuiesc mediul de afaceri. Legislaţia nu este predictibilă iar planificarea şi urmărirea politicilor fiscale sunt foarte slabe.

Infrastructura rutieră este deplorabilă, sistemul de achiziţii publice este făcut de aşa natură încât să conducă spre cheltuieli publice ineficiente, guvernanţa corporativă a companiilor de stat a rămas doar la stadiul de concept iar semnele de întrebare privind dorinţa autorităţilor româneşti de a mai lupta împotriva corupţiei ne împing, încet dar sigur, spre marginea Europei.

Odată ce vom reuşi să ne propunem să rezolvăm toate aceste probleme constatate de Comisia Europeană vom putea spune că ţara noastră este pe drumul cel bun de a reduce decalajul economic şi cel al nivelului de trai faţă de ţările din Vest.

Aderarea la uniunea bancară a devenit o precondiţie

Bulgaria s-a ambiţionat să fie ea prima ţară din Est care să adere la zona euro. Ieri vecinii de la sud de Dunăre au avut parte de un duş rece: pentru a ajunge la masa ţărilor bogate au aflat că trebuie să adere la uniunea bancară. Este o lecţie pe care şi România ar trebui să o înveţe rapid. Nu scrie în niciun tratat acest lucru, dar nu strică deloc a fi cât mai bine integrat în economia zonei euro înainte de a adopta moneda unică şi a avea o bancă naţională independentă.   

Dar ce este uniunea bancară? Această instituţie este răspunsul Comisiei Europene la criza financiară din perioada 2008-2010 şi 2010-2012 şi se bazează pe trei piloni: Mecanismul Unic de Supraveghere (pârghia prin care Banca Centrală Europeană supervizează activitatea sistemului financiar al UE), Mecanismul Unic de Rezoluţie şi Schema Europeană de Asigurare a Depozitelor (proiectul este încă în lucru).

Uniunea Bancară este modalitatea prin care se transferă responsabilitatea politicii monetare de la nivel naţional la nivelul UE. Motivaţia creării ei a fost dată de fragilitatea numeroaselor bănci din zona euro şi a unui cerc vicios între condiţiile de creditare ale acestor instituţii financiare şi datoriile suverane ale ţărilor în care activau. Practic, datoriile private care au apărut după colapsul bulei imobiliare erau transferate în datoria publică prin ajutoarele financiare acordate guvernelor care se chinuiau să oprească prăbuşirea economiei.

Marele test: Mecanismul Cursului de Schimb II

Comisia Europeană a introdus încă din anul 1999 un sistem pentru a se asigura că fluctuaţiile dintre moneda euro şi celelalte monede din UE nu vor pune în pericol stabilitatea pieţei unice dar şi pentru a ajuta ţările non-euro să se pregătească să participe la zona euro.

Odată ce un stat intră în zona euro, banca naţională a lui devine membru al Eurosistemului şi nu mai poate să recurgă la deprecierea sau la aprecierea monedei pentru a răspunde, astfel, la şocurile economice. De exemplu, banca naţională nu va mai putea să îşi devalorizeze moneda pentru a domoli importurile şi a încuraja exporturile. În schimb, va avea la îndemână politici structurale pentru a gestiona prudent economia. 

O ţară trebuie să participe în ESM II timp de doi ani înainte să adopte moneda unică europeană. Cum funcţionează? Între moneda non-euro şi moneda euro se stabileşte un curs de schimb care poate să fluctueze cu +15% sau -15% sub această rată. Intervenţiile pe curs se fac de BCE şi de banca naţională a statului non-euro. Dacă statul respectiv trece acest test, atunci poate primi undă verde, din punct de vedere tehnic, să adere la zona euro. Dar, acest pas trebuie dublat şi de voinţa politică a statelor membre iar negocierile bilaterale vor fi foarte dure.

Chiar şi dacă nu am ajunge efectiv în zona euro, respectarea tuturor acestor criterii de convergenţă ar însemna o victorie nu numai pentru prestigiul ţării noastre, ci şi pentru nivelul nostru de trai, de zi cu zi. Ar însemna că ne apropiem de cerinţele unei economii moderne şi dezvoltate. O legătură cât mai strânsă cu economiile zonei euro va stimula competitivitatea mediului privat de afaceri, va profesionaliza actul de guvernare care, acum, e o şuşanea de doi lei, va responsabiliza companiile de stat şi ne va determina să regândim modul în care este condusă România.

Dacă cineva îşi mai doreşte o ţară ca afară ar trebui să-i întrebe pe guvernanţi când au de gând să ne împingă spre zona euro. Iar dacă ei nu vor sau nu pot pentru că preferă mocirla, cel mai bine ar fi să nu-i mai vedem niciodată la butoane.