Îmi vine să arunc ziarul şi să scot capul pe fereastră, să mă uit în zare, dincolo de Balta Cătuşa, să verific dacă CSG-ul mai este acolo, întins ca un dinozaur obosit. Aşa mi s-a părut mereu, că e un dinozaur obosit când mă uitam din blocul cartierului meu muncitoresc. Când furnalele aruncau în oraş un fum greu de băşină, ziceam că dinozaurul e furios. Degeaba aş scoate capul pe fereastră, eu locuiesc într-o altă „baltă”, una din Capitală, combinatul e departe.

Mă întorc la ziar. Din cele şase furnale care au existat cândva doar unul mai funcţionează. Un furnal este ţinut în rezervă, două sunt oprite, unul a fost dărâmat şi altul se află în curs de dărâmare. „Dărâmarea” asta mă sperie. Pentru că eu am crezut că numai oamenii pot fi răpuşi şi îngropaţi şi că fabricile şi combinatele în care au muncit sau pe lângă care au trăit vor rămâne aşa, nemuritoare.

Mă gândesc la cei care au murit în combinat. Auzeam de la vecini sau amici că a fost un accident, că vreo trei au fost arşi de vii în oţelărie, că unul a fost electrocutat, că altul a căzut în gol... Totul era la nivel de zvonuri şoptite, de parcă toţi, inclusiv copiii, am fi fost vinovaţi de tragedie. Nimic nu apărea în ziarul local. Aflam ceva dacă urmăream rubrica „Decese” de la Mica Publicitate. Nu conta că mureau oameni, „planul cincinal” trebuia depăşit!

Mă gândesc că, dacă tot e pe ducă această „citadelă a socialismului”, ar trebui făcut ceva în amintirea celor morţi sau a celor care mai sunt vii. Să fie strânşi toţi morţii combinatului într-un cimitir special amenajat. Pentru că ei au murit pentru tabla şi oţelul ţării şi pentru „viitorul luminos”. Cu tabla pe moarte călcând! N-ar fi o ruşine pentru cei vii să pună mână de la mână şi să strângă nişte bani, să se facă cimitirul. Unul sobru, numai din tablă, cu nişte cruci din fier forjat. Cei care au căpuşat combinatul, în anii capitalismului primitiv, care au făcut averi pentru tot neamul lor de acum şi în vecii vecilor, să pună şi ei nişte bani, să cumpere terenul, să-l amenajeze şi să ridice o biserică şi să suporte toate cheltuieli de întreţinere.

Şi în loc ca indienii de la Mittal să dărâme şi ultimul furnal sau oţelărie, mai bine s-ar face acolo un... Nu, nu un mall, România e plină de malluri! Să se facă un muzeu. (Nu muzeul comunismului, nici muzeul siderurgiei româneşti!) Un muzeu cu urmele celor care au muncit, care au pătimit, care au murit şi care au scăpat din lunga încleştare cu oţelul. Aşa am avea toată armata de pe platforma gălăţeană, de la înfiinţare şi până ultima picătură de sânge şi oţel. Mă gândesc că amintirea unei astfel de armate dăinuie mai mult decât un dinozaur.

Şi dacă muzeul şi-ar deschide porţile, în prima zi, dis-de-dimineaţă, armata asta de morţi şi vii, aşteptând cu înfrigurare primii vizitatori, va respira adânc. Nişte nori de fum se vor întinde peste Balta Cătuşa.