Pentru a mai diminua, cumva, deficitul bugetar, parlamentarii PSD s-au gândit să schimbe încă o dată cadrul fiscal care reglementează preţul la producţia internă de gaze naturale şi să mai stoarcă puţin această industrie.

Mai întâi, la începutul anului, ANRM a decis să lege preţul de referinţă, în funcţie de care se încasează la buget banii din redevenţe, de cotaţiile oscilante de pe Piaţa Zilei Următoare din hubul austriac Baumgarten. Adică, dacă astăzi un producător intern îşi comercializează gazul naatural românesc la un preţ de 85 de lei, statul percepe procentele aferente redevenţelor ca şi când gazul ar fi vândut cu 120 de lei, nivelul înregistrat în hubul din Baumgarten.

Dar, deunăzi, în Parlament, se discută pe seama unui nou proiect legislativ care să aducă o nouă schimbare de fiscalitate. Impozitul suplimentar, instituit prin OG7/2013, nu va mai fi perceput la preţul de vânzare de pe piaţa internă, ci va fi calculat la preţul de referinţă din Baumgarten. Practic, Romgaz şi OMV Petrom vor plăti un impozit de 80% pe veniturile suplimentare obţinute din vânzarea gazului din producţia internă, dar la un preţ cu 50% mai mare decât cel înregistrat în România! Din toată această poveste, cea mai şifonată companie iese Romgaz. Populaţia va avea şi ea de decontat, pe termen medu, un preţ mai mare la gazul natural. În plus, această lege va fi încă un catalizator pentru creşterea preţului la alimente şi servcii şi, într-un final, va pune umărul la creşterea inflaţiei.      

Există o raţiune pentru a corela preţurile de pe piaţa internă cu cele de pe piaţa din Vest?

Prima fază din secţiunea românească a gazoductului BRUA ar trebui finalizată undeva spre finalul anului 2019. Această conductă va conecta sistemul nostru de transport al gazelor naturale cu piaţa din Vest. În prima etapă, capacitatea de transport va fi de 1.75 de miliarde de metri cubi urmând ca, din 2022, după finalizarea celei de-a doua faze a proiectului, capacitatea să crească la 4.4 miliarde de metri cubi.

Odată conectată cu pieţele externe din Centrul Europei şi, având un preţ de producţie dereglementat, care se stabileşte pe bursele de mărfuri sau prin înţelegeri bilaterale, este lesne de presupus că, pe termen scurt, România va fi locul unde se va putea cumpăra gaz natural la unul dintre cele mai mici preţuri din UE, net inferior celui din Centrul sau Vestul Europei. Pe termen mediu, preţul gazului de achiziţie din producţia internă va urma tendinţa de a se va alinia la cel din Vest, pentru că niciun producător nu va avea interesul să-şi vândă marfa la un preţ mai mic atâta timp cât există o piaţă care poate să absoarbă un preţ mai mare.

Pe de-o parte, raţiunea statului este de înţeles. Cu cât creşte mai mult preţul de achiziţie al producţiei interne, cu atât va dori să taxeze mai mult, pentru a încasa mai mulţi bani la buget. Numai că statul român, în ultimii doi ani, nu s-a oprit aici, ci a preferat să încaseze şi 90% din profitul companiei din sector pe care o controlează, Romgazul, sub formă de dividende, luându-i, practic, banii pentru investiţii. De fapt, aici este problema. Banii obţinuţi din taxare şi din profitul companiilor din industrie nu sunt folosiţi la investiţii, ci sunt dirijaţi la acoperirea derapajelor bugetare.   

După decizia din luna februarie a ANRM-ului de a creşte baza de taxare pentru redevenţe, profitabilitatea Romgazului pe primele trei trimestre a fost serios afectată. Dacă şi baza de impozitare va creşte, firesc ar fi ca, atât OMV Petrom cât şi Romgaz să fie mult mai determinate ca să îşi ţină banii în bănci şi să se concentreze numai pe investiţiile cu un grad foarte scăzut de risc. Probabil, Romgaz va continua să investească în construcţia noii centrale de la Iernut, dar este de văzut, de exemplu, dacă va analiza cu mai multă circumspecţie şi dacă se va aventura sau nu în deschiderea unei noi linii de business în petrochimie.

Consumatorul vulnerabil, lăsat de izbelişte

În 2013, impozitul instituit de OG7/2013 a avut următoarea raţiune: banii colectaţi de stat din veniturile suplimentare ale producătorilor obţinute după liberalizarea pieţei s-ar fi dus către un fond pentru sprijinirea consumatorilor vulnerabili, adică acel segment de populaţie care, fie nu dispune de mijloacele financiare pentru a-şi achita factura la utilităţi, fie sarcina aceasta este mult prea împovărătoare comparată cu nivelul salariului. Odată cu deschiderea pieţei gazelor naturale, statul mai trebuia să facă un lucru: să crească gradul de eficienţă energetică. Adică, trebuiau demarate programe la nivel national pentru izolarea locuinţelor şi pentru implementarea sistemelor de contorizare inteligentă a consumului de energie.

Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat. Impozitul suplimentar se varsă în gaura lărgită de deficitul bugetar iar programele de eficienţă energetică sunt implementate prost, de multe ori pe banii locatarilor şi nu din fondurile europene puse la dispoziţie în acest sens. Mai mult, Guvernul social-democrat care „se luptă“ pentru justeţea socială şi pentru români, în general, a amânat cu 2 ani intrarea în vigoare a venitului minim garantat, instrumental care ajută, practic, la identificarea consumatorului vulnerabil.

Pe scurt, Guvernul şi Parlamentul României au condamnat la sărăcie energetică 30% din populaţie, au descurajat extinderea reţelei de gaze naturale la gospodăriile care se încălzesc cu lemne şi care au un consum redus, au frânat investiţiile în sectorul energetic dar încurajează creşterea preţului la gazele naturale doar pentru a avea de unde să încaseze mai mulţi bani la buget. Totul, pentru a evita ruşinea şi eventualele sancţiuni pentru depăşirea deficitului bugetar. Frumos, nu?