Răspunsul depinde de convingerile fiecăruia. Nu ştiu alţii ce gîndesc, dar eu, unul, nu văd vreun motiv serios pentru care ţi-ai lăsa banii pe mîna unui risipitor. Nici un om cu scaun la cap şi nici un manager cît de cît serios n-ar da cîteva mii de euro pe o bancă din parc sau n-ar cheltui cîteva milioane pe o fîntînă arteziană. Gestionarii banului public, în schimb, o fac. Oamenii, dacă au ceva mai mulţi bani, consumă şi, dacă statul se pricepe să colecteze TVA, se simte la buget. Firmele investesc, se dezvoltă. Aş vrea să mi se explice şi mie ce venit la buget aduce o mîndră fîntînă construită de un primar fanfaron. 

Discuţia, însă, nu se învîrte defel în jurul principiilor. Este despre cifre: o scădere abruptă a taxelor, însoţită de creşteri ale salariilor în sectorul public, poate însemna o adevărată foarfecă bugetară. Pur şi simplu, statul nu ar avea de unde să-şi susţină angajamentele, ar creşte deficitul, ţara se va împrumuta mai scump şi aşa mai departe, pînă cînd o nouă cură zdravănă de austeritate se va impune. 
 
Şi totuşi, să nu aibă România rezerve pentru a compensa o scădere a fiscalităţii? Evident că are. Mai întîi de toate, sînt chiar finanţele publice. Nu ne putem plînge că nu avem de unde finanţa cheltuielile statului atunci cînd administraţiile publice locale aruncă în fiecare an multe zeci de milioane de euro pe gazoane, panseluţe şi palmieri. Sau cînd susţin echipe de fotbal de primă ligă. Construim printre cele mai scumpe autostrăzi din lume – costurile pe unele tronsoane ale viitoarei autostrăzi Comarnic-Braşov sînt estimate la 20 de milioane de euro pe kilometru, în timp ce croaţii au construit splendide autostrăzi montane la preţul mediu de 6,6 milioane de euro pe kilometru. În general, achiziţiile publice sînt un dezastru. Jurnaliştii tocmai ne-au relatat cazul preşedintelui Consiliului Judeţean Arad, reţinut după un flagrant de luare de mită şi despre care se spune că ar fi pregătit un tun pe seama spitalului judeţean.
Stoparea risipei în cheltuirea banului public ar fi o resursă enormă pentru compensarea scăderilor de taxe şi chiar a creşterilor salariale. Adevărat este că, dacă s-ar pune ordine în achiziţiile publice, ar suferi multe firme „de casă“ ale politicienilor mari şi mici. Problema este ce alegem. 
 
O altă sursă este chiar stimularea creşterii economice, prin încurajarea investirii şi a deschiderii de noi afaceri, îndeosebi de către tinerii antreprenori. Un exemplu: prin programul european „Garanţia pentru tineret“, tinerii antreprenori români pot primi ajutoare nerambursabile de pînă la 30.000 de euro pentru înfiinţarea unei afaceri. Aceasta nu împiedică statul să pună la punct şi alte programe pentru susţinerea antreprenoriatului. Toate acestea înseamnă locuri de muncă şi noi venituri la buget. 
 
În sfîrşit, sînt banii europeni. Mai întîi, cei din bugetul alocat României – sînt cei mai la îndemînă. La o primă vedere, condiţiile de acces la aceste fonduri sînt ceva mai severe decît în ciclul bugetar 2007-2013. Dar aceasta este, pînă la urmă, în avantajul nostru. Proiectele trebuie să ducă la rezultate concrete şi măsurabile, trebuie să ducă la crearea de locuri de muncă şi la creşterea competitivităţii. Obiectivele de infrastructură trebuie să fie legate de marile reţele europene – interconectarea este cuvîntul de ordine. Cu alte cuvinte, programele operaţionale – cel regional cu precădere – ar trebui să aducă în mai mare măsură dezvoltare şi, în consecinţă, bani suplimentari la buget. 
 
Apoi mai există Planul Juncker, căruia Parlamentul European i-a dat undă verde luna trecută, iar în această lună, Colegiul Comisarilor i-a dat forma finală, înainte de a fi lansat la apă. Fondul European de Investiţii Strategice, propus de preşedintele Comisiei, se bazează pe o contribuţie europeană de 21 de miliarde de euro, alături de care ar urma să vină investiţii private (din bănci şi din resursele marilor companii), pînă la un nivel de 315 miliarde de euro. Aici, ideea este de a înainta proiecte atractive pentru finanţarea din surse private, contribuţia publică europeană urmînd a funcţiona ca o garanţie pentru asemenea proiecte. 
 
Aţi auzit în ultimul timp vreo dezbatere în mediul politic pe aceste teme? S-a vorbit despre cum să se pună ordine în cheltuielile publice sau despre cum să atragem eficient banii europeni, astfel încît proiectele să aducă dezvoltare şi să contribuie la creşterea economică?
 
Codul Fiscal a devenit un teren de luptă politică şi electorală. Ar fi putut să fie o provocare pentru o nouă politică de dezvoltare a României. A fost doar o ocazie ratată. 
 
Articol a fost publicat pe dilemaveche.ro.