Ani la rândul, politicienii noştri ne-au înrădăcinat ideea că, un preţ mic reglementat la consumul de gaze naturale este cea mai bună măsură de protecţie a românilor, indiferent că vorbim despre industrie sau despre gospodării, despre clienţi bogaţi sau despre oameni amărâţi.

Această matrice s-a suprapus întotdeauna peste următoarea retorică: securitatea energetică a României nu depinde neapărat doar de accesul la propriile resurse, ci este mult mai important să fim deconectaţi de vecinii din regiune. Astfel, aleşii ţării au promovat o utopie, alimentând, în spatele acestui decor îmbibat cu populism, sărăcia, autarhia şi izolaţionismul. De fapt, care au fost efectele şi consecinţele acestei gândiri? Cine a avut de câştigat şi cine a avut de pierdut?

Statul s-a ales şi atunci şi acum cu ce şi-a dorit

Atunci când preţul gazului natural era stabilit de stat, pe criterii nefundamentate economic, o mână de politicieni unşi cu toate alifiile controla tot ce mişca în ţara asta. Ei împărţeau gazul natural de parca era proprietatea lor personală. Pe de-o parte, au direcţionat gaz ieftin care trebuia să ajungă la populaţie spre consumatori industriali care, beneficiind de acest cadou, şi-au construit imperii din carton în jurul complicităţii cu politicienii. Nu au investit în tehnologie, nu au investit în capitalul uman iar atunci când acest aranjament nu a mai mers, afacerile lor s-au prăbuşit precum castelele de nisip.

Pe de altă parte, populaţia a fost convinsă că ceea ce este ieftin este neapărat şi bun, promovând nu numai un nivel de trai minimalist care să depindă întotdeauna de decizia politicului, ci şi ideea că atât cei bogaţi cât şi cei săraci trebuie să plătească acelaşi preţ pe Mwh-ul de gaze naturale. Am învăţat că salariul, pensia şi preţul la energie depind de decizii care vin întotdeauna „de sus” iar forma de protecţie socială a fost gândită administrativ cu gândul la cea mai stranie echitate socială: cel care foloseşte gaz ca să-şi încălzească piscina trebuie să plătească acelaşi preţ, mic, ca cel care îşi permite să folosească doar două ochiuri la aragaz.

Astăzi, discursul despre dereglementarea preţului fix de achiziţie al gazelor naturale din producţia românească s-a mutat din sfera retoricii protecţioniste spre calcule bugetare.

În ultimul an şi jumătate, pe piaţa gazelor naturale s-au produs nişte schimbări fundamentale la nivel de taxare, după ce preţul de achiziţie al gazelor din producţia internă a fost dereglementat şi este stabilit pe bursă sau prin contracte bilaterale, nu din pixul unui funcţionar sau al unui politician.

În primul rând, Curtea Constituţională a admis că este legitim ca statul să permanentizeze aplicarea impozitului impus, iniţial, cu titlu temporar, prin OG7/2013. Ordonanţa a fost modificată iar actuala Putere a stabilit, încă de anul trecut, că, în situaţia în care preţul de vânzare din producţia internă de gaze naturale depăşeşte 85 lei/MWh, se va aplica o cotă de 80% la veniturile suplimentare obţinute din diferenţa dintre preţul practicat şi pragul de 85 lei/MWh.

La începutul acestui an, ANRM a modificat la solicitarea Curţii de Conturi modalitatea prin care calculează preţul de referinţă la care se face taxarea producătorilor de gaze naturale pentru perceperea redevenţelor, conectând acest preţ de oscilaţiile cotaţiilor de pe Piaţa Zilei Următoare din hub-ul de gaze din Baumgarten. Astăzi, cotaţia gravitează în jurul valorii de 130 de lei/Mwh. Pe Bursa Română de Mărfuri, media preţului ponderat este de 80 de lei/Mwh, ceea ce inseamnă că, indiferent ce se va întâmpla cu preţul gazului, singurul câştigător, cu adevărat, este bugetul statului. De ce?

Pentru că politicienii şi-au dat seama că pot creşte încasările la buget dacă lasă preţul să se stabilească în baza condiţiilor de piaţă pentru că-l poate suprataxa şi se poate alege şi cu dividende mari din profitul companiilor. Bani care nu se duc în investiţii, ci peticesc promisiunile electorale neacoperite de realitate.

Investiţiile şi concurenţa din sectorul gazelor naturale au fost afectate

Stabilirea preţului pe cale administrativă a transformat sectorul gazelor naturale într-un sistem decrepit, trezindu-ne că folosim azi, în mare, tehnologia de pe vremea lui Ceauşescu, pe aproape întreg lanţul: producţie, înmagazinare, transport, distribuţie şi furnizare.

Oare de ce am avut, ani la rândul, doar doi mari producători pe piaţa gazelor naturale? Răspunsul nu este sistemul de taxare din redevenţe, unul destul de accesibil, ci sistemul practicat de stat prin care stabilea un preţ mic la gazul natural, având şi complicitatea unor consilii directoare şi de administraţie din industria de stat, care s-au bucurat în linişte de o groază de privilegii, fără a fi bătute la cap pe tema planurilor de investiţie.

Aşa am ajuns azi ca cea mai mare cerere de consum de gaze naturale să nu vină dinspre industrie, motorul care alimentează dezvoltarea unei economii, ci dinspre sectorul casnic! De ce? Pentru că statul nu a creat premizele unui mediu investiţional prielnic business-ului ci a încurajat dezindustrializarea, oferind cadou gaz ieftin unor coloşi care nu au întors mai nimic spre societate, ci au produs ieftin, cu o resursă de muncă ieftină, mai mult cu gândul la export şi mai puţin la piaţa internă. 

Dereglementarea preţului fix al gazului din producţia internă, perspectiva intrării pe piaţă a celor de la Exxon, conectarea României la sursele de gaze din Marea Caspică prin gazoductul BRUA şi schimbările legislative din domeniu au resetat piaţa de gaze naturale. Presiunea pe preţ, pe departamentele de vânzări şi pe onorarea planurilor de investiţii va fi uriaşă în perioada următoare. Chiar dacă producătorii vor plăti tribut, în continuare, unui sistem de taxare cârpit, vor rezista numai cei care vor avea acces la condiţii favorabile de creditare şi vor investi masiv în noi tehnologii.

De exemplu, dacă statul român, în foame după bani, va continua să decapitalizeze Romgaz în condiţiile în care politica OMV-ului, la Petrom, este una orientată spre investiţii, este posibil să se trezească într-o zi că a fost într-o mare eroare.

Nimeni nu a fost stimulat să investească în eficienţa energetică

În timp ce preţul mic la gazele naturale a erodat capacitatea producătorilor de energie de a investi în proiecte de importanţă strategică, nimeni nu a fost interesat să investească în eficienţă energetică, începând cu consumatorii care iarna îşi dădeau la maxim centrala şi ţineau, în acelaşi timp, geamul deschis şi până la primarii şi politicienii care au patronat, cu succes, modelul de locuinţă comunistă.

Consumatorii nu au fost învăţaţi să îşi asume dreptul de proprietate asupra tranziţiei energetice şi nici nu au beneficiat de noi tehnologii şi resurse pentru a-şi reduce costurile şi pentru a participa activ la piaţă. De exemplu, în momentul de faţă, consumatorii casnici nu pot vedea în timp real consumul şi costul aferent gazului pentru că niciunui furnizor nu i-a păsat să implementeze un asemenea serviciu.

Pentru că preţul gazului a fost subvenţionat, nimeni nu a mai urmărit ca cei care sunt cu adevărat vulnerabili şi defavorizaţi să fie protejaţi. În România, datele arată că aproximativ 70% din gospodăriile venituri foarte mici nu primesc niciun ajutor pentru a-şi putea plăti facturile la gaze naturale şi curent electric. Practic, sistemul de acordare a ajutoarelor nu identifică în mod adecvat consumatorii aflaţi în dificultate, iar peste jumătate din gospodăriile care primesc, totuşi, ajutoare, se află în pragurile de venit superioare.

Atunci când ţinea preţul gazelor naturale reglementat, statul ştia că, deşi taxează cu puţin companiile producătoare, oricum s-ar baza pe un venit, chiar dacă mic, dar cert şi sigur pentru buget. Cei din industrie se bazau că fac produse cu angajaţi inimoşi plătiţi cu salarii necompetitive iar consumatorii se bucurau de un preţ mic la gaze, dar care se baza pe un sistem de distribuţie cu pierderi şi în care nimeni nu era stimulat să investească.

Acum, când preţul producţiei se formează liber pe piaţă, statul a ieşit singurul câştigător. A înţeles că mai bine încurajează creşterea lui, pentru că poate să aducă la bugetul de stat venituri mai mari atât din suprataxare cât şi din colectarea unor dividende mai mari de la companii, având la îndemână şi un ţap ispăşitor pe care să arunce vina atunci când vrea să transmită mesaje populiste cu priză la public. Industria s-a trezit, peste noapte, că e necompetitivă, pentru că, atunci când preţul la gaze era mic, nu a investit masiv în retehnologizare ci a preferat să cheltuiască banii pe mentenanţe imaginare sau să finanţeze campanii. 

În ceea ce-i priveşte pe consumatori, în special pe cei vulnerabili, ei au rămas de izbelişte. Nu-şi permiteau preţul la gazele naturale nici înainte, nici acum. Atâta timp cât creşterile de salarii nu au adus bunăstare, ci o inflaţie uniformă şi hazard economic, nu au decât să se încălzească în case cu ce pot.

Singurele soluţii pentru această poveste sunt implementarea politicilor de protejare a consumatorului vulnerabil, stimularea investiţiilor în retehnologizări atât în industrie cât şi în sectorul gazelor naturale, stimularea furnizorilor să implementeze sistemele inteligente de măsurare a consumului şi creşterea gradului de eficienţă energetică a locuinţelor din zonele sărace. Poate a venit momentul ca statul să întoarcă şi ceva concret spre populaţie, nu numai să distribuie măriri de salarii care doar alimentează inflaţia.