Privind finanţarea economiei în 2020, multe depind de măsuri care să asigure finanţatorii că situaţia noastra financiară poate fi ţinută sub control – fiindcă, este de repetat, deşi regulile fiscale au fost suspendate în UE, nu înseamnă că ne putem împrumuta după vrere. De programe, măsuri concrete, depinde costul finanţării. Acest cost depinde şi de un mix adecvat de politici macro, care nu trebuie să subestimeze vulnerabilităţile economiei – deficite mari ca handicap de pornire, grad semnificativ de euroizare, buget public fragil, cu venituri proprii foarte joase. În acest context, o relaxare excesivă a politicii monetare ar face rău, ar putea cauza un atac intern pe leu, o destabilizare a economiei.

În literatura de specialitate este cunoscută „imposibila trinitate“, care spune că nu poţi avea concomitent stabilitate a cursului, mişcări libere de capital şi politică monetară autonomă; la cel puţin unul dintre cele trei deziderate ar trebui să se renunţe (cum este în zona euro cu politică monetară comună). În economiile emergente, de aceea se practică flotarea controlată a cursului (preferându-se o stabilitate cât de cât a cursului) şi se încearcă descurajarea capitalurilor speculative, inclusiv prin măsuri macroprudenţiale. Cu atât mai mult un deficit bugetar mare poate fi o lovitură letală pentru stabilitatea economiei, mai ales când finanţarea este problematică – am putea vorbi de o „cuaternitate imposibilă“ pornind de la ceea ce unii clamează că fiind necesar pentru a se combate criza de acum: reducere drastică de dobânzi (rată de politică monetară) şi injecţii de lichiditate, deficite crescute prin cheltuieli sporite şi facilităţi fiscale, prezumarea finanţării fără probleme a deficitelor (mişcarea capitalului) şi stabilitatea cursului. O imposibilitate „la pătrat“...

Un diferenţial de randament (dobânzi) corespunzător ajută stabilitatea leului. Iar intervenţii ale BNR pe piaţa financiara internă o pot fluidiza şi pot uşura finanţarea bugetului public. Ne plac sau nu pieţele financiare, nu poţi să nu ţii cont de ele, de cei care, în căutarea de randament, sunt gata să atace pe oricine care este cu garda joasă, sau mai vulnerabil. Este de notat ca intervenţiile de fluidizare a pieţei nu echivalează automat cu programele QE, cu tipărirea de bani; o banca centrală poate fi şi în ipostaza de „market-maker“’ când piaţa se blochează! În 2020 trebuie să asigurăm finanţarea economiei fără şocuri, pentru a putea să ducem războiul sanitar cât se poate de bine, în condiţii extrem de vitrege.

Avem nevoie de regândirea modelului de dezvoltare, care să pună accent pe robusteţe, pe rădăcini autohtone mai viguroase în economie; să avem în vedere sănătatea populaţiei şi securitatea alimentară (ce nu se poate bizui prevalent pe importuri, mai ales când ai acasă un pământ generos), să nu ezităm să aplicăm măsuri de promovare a unor avantaje competitive (de politică industrială). Nu putem lăsa totul în grija Pieţei Unice. Avem nevoie de o UE mai solidară, coezivă, dar trebuie să ne bazăm totodată mai mult pe forţe proprii; este o lecţie a crizei financiare şi a celei de acum.