E drept, avem parte şi de analize ceva mai pesimiste. Dar sunt tot mai multe prognozele, în Uniunea Europeană şi în America, care descifrează la orizont sfârşitul crizei globale.

România, ţară membră a Uniunii Europene, se apropie şi ea de sfârşitul crizei? Nu cred că ar fi o atitudine sănătoasă ca societatea românească să întoarcă spatele viziunilor optimiste, şi să sfideze prognozele recente, pe motiv că criza noastră ar fi altfel decât a lor. A americanilor, a ţărilor din vestul Europei, a altor ţări dezvoltate. Corect ar fi ca România să facă o ţintă (precizez: nu o prognoză, ci o ţintă) din ieşirea din criză în 2014. Şi să vedem, apoi, cum războiul pentru ieşirea din criză dă nota dominantă a anului în curs şi a anului viitor de care ne mai despart doar două luni şi trei săptămâni.

O criză ce neagă cărţile

Dar din ce fel de criză vrem noi să ieşim? România s-a găsit, în anul 2000, la începutul unui nou ciclu repetitiv, de tip clasic, a cărui foaie de parcurs părea copiată din manualele de economie. Economia României a cunoscut o fază de avânt, cu o coamă pe care s-au înşirat câţiva ani buni de boom, între 2005 şi 2008. Urmată apoi de cea de-a doua fază, de declin, dominată pe panta cea mai de jos, în 2009 şi 2010, de o recesiune sâcâitoare, ce a dat peste cap creşterea economică. Lucrurile au luat însă, la un moment dat, o întorsătură neprevăzută. Sfidând istoria şi manualele, ciclul economic a pornit să se restructureze din mers, înainte de a face loc unui ciclu nou, care să debuteze cu o nouă fază de avânt. Şi-a adăugat, de fapt, o a treia fază – de trecere de la un ciclu la altul – care a început în 2011, de îndată ce ţara a ieşit din recesiune, şi continuă încă. Aşa că, în România, problema este cum scăpăm de această a treia fază a ciclului economic ce a început în 2000; şi când (şi mai ales cum) vom păşi într-un nou ciclu economic.

Din 2011, deşi am scăpat de recesiune, înseninările şi înnourările alternează. Iar înnourările, favorizând turbulenţe ce au zgâlţâit când balanţa bugetului, când piaţa muncii ori au provocat momente mai lungi sau mai scurte de încetinire a creşterii, nu ne dau încă pace. Dar această a treia fază, departe de a fi doar stadiul ultim al actualului ciclu economic, este în acelaşi timp şi anticamera viitorului ciclu repetitiv. O fază-laborator, de corecţii succesive, în care societatea românească poate juca o singură carte câştigătoare: să-şi pregătească un nou model de creştere economică, radical diferit de cel de dinaintea crizei. Să-l gândească, apoi să-i traseze contururile şi, în sfârşit, să-l transpună în viaţa de toate zilele.

Modelul vechi, ce s-a aflat la baza boom-ului din 2005-2008, şi-a pierdut resursa conjuncturală: consumul  susţinut cu credite, cu finanţări din afara ţării şi cu importuri. Acum, dincolo de regretul că a înţărcat bălaia, deplângem şi faptul că multe dintre nenumăratele sume în valută ce veneau în valuri de peste graniţe n-au fost bine canalizate. Economia românească, umflată cu creşteri de consum fără o contrapartidă într-un nivel optim de investiţii în industrie şi în agricultură, a zburat riscant cu mult peste înălţimile admise de PIB-ul potenţial. Ţara a acumulat prea mult PIB, mai mult decât şi-a putut permite şi, din acest motiv, n-a reuşit să adune şi creşteri adecvate de bunăstare.

Un PIB care să ne schimbe viaţa

Noul model economic, încă neînchegat, va fi optim numai în măsura în care va da o şansă bunăstării. Miza fiind, desigur, un echilibru firesc între ce consumă şi ce produce societatea. Nu ne mai pot fi însă de folos orice fel de consum şi orice fel de producţie. Cerinţa vremii este atingerea unor niveluri calitative dintre cele mai înalte, imposibil de ajuns la ele înainte de a fi reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor.  Şi nici înainte de a stimula un alt climat economic, competiţional, care să grăbească restructurările.

Altfel, România nu va avea cum să obţină, în condiţii optime, o producţie performantă de bunuri şi de servicii, care să impulsioneze atât veniturile, cât şi un consum sănătos al economiei, al administraţiei publice şi, nu în ultimul rând, poate chiar în primul rând, al populaţiei. Pentru că numai aşa un spor calitativ al PIB-ului va aduce şi bunăstare.

Ştim că bunăstarea nu poate fi adusă numai de consum. Ne-o spune teoria, am învăţat şi din experienţa istorică de dinainte de criza actuală, că ori de câte ori creşte consumul intern, fără un răspuns pe măsură al producţiei interne de bunuri şi de servicii, se ajunge fie la inflaţie prea mare, fie la adâncirea deficitului extern, fie la ambele. Iar astfel de dezechilibre dau iluzia că bunăstarea e tot mai aproape, în vreme ce se tot îndepărtează. Acum, consumul îşi revine. Încet, dar îşi revine. Va fi însă nevoie de o apăsare pe acceleratorul producţiei de bunuri şi de servicii. Dar nu vom reuşi să ajungem sus, la o cerere de consum restructurată, care să fie acoperită cu bani din muncă eficientă, din investiţii în afaceri profitabile sau din alocaţii bugetare sustenabile, în stare să stimuleze creşterea economică, dacă societatea românească nu va face din iniţiativă, din creativitate, din competenţă un avantaj competitiv. Şi dacă nu vom reuşi să obţinem un PIB care să ne schimbe viaţa în bine.

PIB înseamnă, în mare, valoare adăugată plus impozite (nete) pe produs. Ca să avem mai multă valoare adăugată este nevoie, mai întâi, de mai multe  produse  fabricate în ţară. Şi care, bineînţeles, să fie consumate.  Mai departe, să fie obţinute şi sume în creştere din impozitele pe produs, cu deosebire din taxa pe valoarea adăugată şi din accize, condiţia fiind să sporească şi consumul. Desigur, în condiţiile asigurării unui mare semn egal între pofta de consum şi pofta de muncă performantă.