Coordonarea resurselor, surselor, rutelor, pieţelor şi preţurilor fac diferenţa între securitatea şi insecuritatea unei ţări

Autorităţile anunţă din nou realizarea unei strategii energetice a României pe termen lung. Din păcate conducătorii nu înţeleg câteva noţiuni elementare care trebuie să stea la o astfel de reuşită. În România dorinţa politicienilor, putinţa acestora (sub aspectul impunerilor legale) şi lipsa abordării procedurale care să facă ca aceasta să nu fie doar o "FIŢUICĂ "care să fie repede schimbată sau ignorată de oricare viitoare putere politică.

În contextul accentuării competiţiei pentru putere şi influenţă în arena regională, europeană sau mondială, resursele energetice, joacă rolul cel mai important în poziţia ocupată de un stat şi poziţionarea acestuia în sistemul relaţiilor internaţionale.

În fapt se disting două categorii de acţiuni în securizarea energetică. Acţiunea conservatoare, de închidere în interiorul ţării şi acţiunea agresivă de expansiune şi control al resurselor, surselor, rutelor, pieţelor şi preţurilor.

Ţări ca Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Austria, Cehia, Ungaria au adoptat sistemul securizării energetice a ţării prin expansiunea în alte regiuni, în contrast cu alte ţări precum Polonia, România şi Bulgaria care au adoptat acţiunea pasivă de colonizare.

„Energia este esenţială pentru dezvoltarea economică, socială şi îmbunătăţirea calităţii vieţii”, Agenda 21 a ONU din anul 1992.

Utilizarea energiei ca instrument de presiune este strâns legată de exercitarea puterii economice, componentă importantă în complexul puterii unui stat, şi am putea să o definim ca orice acţiune sau inacţiune a unui actor al lanţului detonator exploatator-producător-transportator-distribuitor-consumator, legată direct sau indirect de resursele energetice, ce are scopul de a influenţa comportamentul altor actori sau de a-i controla, în vederea atingerii propriilor interese. Prin urmare, „insecuritatea energetică” poate fi prezentă, pe tot lanţul respective şi în oricare dintre „verigile” implicate în acest proces.

Întotdeauna, guvernele au pe agendă obiective strategice prin care se vizează poziţii de putere şi dominaţie în sistemul relaţiilor naţionale sau internaţionale. Controlul direct sau indirect al resurselor, surselor, rutelor, pieţelor şi preţurilor formelor de  energie poate determina un instrument de şantaj extrem de eficient, poate determina manipularea şi impunerea dorinţelor celor care o deţine şi/sau controlează.

Astfel, dacă la un moment dat factorul de decizie consideră că este profitabil politic să folosească această armă, chiar dacă această acţiune poate costa enorm din punct de vedere financiar, nu poate fi împiedicat să o facă. În fapt în România această armă este utilizată permanent fie pentru impunere fie pentru manipulare.

Utilizarea „armei energetice” în relaţiile internationale reprezintă o formă de şantaj, o acţiune încadra în categoria tehnicilor clandestine, acoperite sau discrete, care vizează realizarea unor obiective politice, economice, militare etc. Acest instrument este folosit pentru a slăbi sau aservi puterea economică sau politică a unei naţiuni prin subminarea moralului, loialităţii sau încrederii cetăţenilor sau chiar a manipulării acestora.

Ceea ce s-a înţeles încă din timpul primului război mondial, dar care s-a desăvârşit în ultimii 40 de ani, breşa de securitate se poate realiza mult mai uşor şi bine prin sectorul energetic, utilizând harpoanele societăţilor comerciale, aruncate în economiile naţionale cu scopul de a cunoaşte, înţelege, domina şi de a prelua controlul din umbră. Iar aceasta se face uşor atunci când nu există cultură, informaţii, strategii, obiective etc.

România nu are la nivel larg o cultură energetică, o cultură a liberalizării pieţelor, nu are sisteme de diseminare a informaţilor specific acestui sector, dar nu are nici obiective de securitate energetică şi nici o strategie de securitate energetică pentru atingerea acestor obiective.

Bâjbâielile, declaraţile, intenţile, iniţiative legislative şi chiar unele legi haotice, contradictorii, nesigure, nu fac decât să accentueze breşele de securitate.

Analizând situaţia din România putem observa lipsa de coerenţă în abordare, lipsa separării funcţilor de executare şi control a obiectivelor, lipsa obiectivelor de securitate energetică etc.

Pentru a evidenţia modul ambiguu şi lipsa responsabilizării acţiunilor (aici expunând doar cele privind gazele naturale, confuzia fiind şi mai mare dacă le analizăm simultan şi în celelalte domenii energetice) cuprinse în Legea energiei electrice şi a gazelor nr 123/2012, art 101 şi 102.

Art 101, alin 1 “Strategia energetică se elaborează de ministerul de resort şi se aprobă de Guvern”, aceasta arată că aceasta se poate realiza cel mult pe 4 ani, în condiţile în care o strategie energetică, componentă unei strategii de securitate energetică trebuie să fie realizată pe orizonturi de 10 – 20 - 50 de ani, având în vedere caracterul ridicat din punct de vedere al factorului timp în obţinerea rezultatelor după aplicarea unei strategii în sectorul energetic. Aceasta face ca însuşi Legea să fie un obstacol care nu favorizează realizarea unei strategii energetice corespunzătoare.

Art 101, alin 2 “Politica energetică, urmărind direcţiile stabilite prin arată strategia energetică, este elaborată de ministerul de resort, pe baza programului de guvernare”, aceasta arată că aceeaşi instituţie este cea care – şi stabileşte obiectivele şi ulterior tot aceasta stabileşte şi Politicile energetice de aplicare a lor şi modul cum le aplică, respectiv rezultatele obţinute, ceea nu este normal. Obiectivele trebuie să le stabilească o altă entitate, care să şi urmărească realizarea lor, Ministerul să stabilească politicile, planurile, programele de atingere a obiectivelor şi să dea socoteală pentru acestea. Un alt element interesant este introducerea în legea a noţiunii „pe baza programului de guvernare”, ceea ce reduce şi mai mult timpul de aplicare a politicilor, având în vedere că un astfel de program poate să se schimbe la interval şi mai scurt decât 4 ani, făcând ca Politica să fie în continuă schimbare (caz efectiv vizibil în perioada 2009-2012).

Art. 102, lit a) “Ministerul de resort  […] implementează politica energetică a Guvernului”, care crează o confuzie suplimentară, politica energetică poate fi diferită faţă de programul de guvernare, care poate să conţină mai multe politici, ceea ce determină şi o mai mare instabilitate, confuzie, lipsa de responsabilitate şi creşterea gradului de neatingere a obiectivelor.

Pentru a depăşi situaţia a 22 de ani de „strategii” şi „planuri”, care indiferent de conţinutul lor au sfârşit prin a nu se realiza, aproape din aceleaşi motive, ar trebui realizate câteva modificări de abordare: