CJUE: Românii care muncesc în străinătate pot obţine alocaţii pentru copiii rămaşi în ţară. Ce se întâmplă când nu mai lucrează acolo

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis recent că un rezident al unui stat al Uniunii Europene (UE) poate să beneficieze de prestaţii familiale pentru copiii săi aflaţi într-un alt stat al Uniunii Europene, se arată într-un comunicat remis presei.

Potrivit acestuia, dreptul Uniunii nu impune ca o persoană să desfăşoare o activitate salariată într-un stat membru pentru a beneficia pe teritoriul acestui stat de prestaţii familiale pentru copiii săi cu reşedinţa în alt stat membru, acest drept nefiind limitat la cazul în care solicitantul a obţinut în prealabil o prestaţie cu caracter contributiv.

 În ianuarie 2009, domnul Eugen Bogatu, resortisant român care are reşedinţa în Irlanda din anul 2003, a solicitat autorităţilor irlandeze să beneficieze de prestaţii familiale pentru cei doi copii ai săi care au reşedinţa în România. Domnul Bogatu a desfăşurat o activitate salariată în Irlanda între 2003 şi 2009. 

După ce şi-a pierdut locul de muncă în 2009, acesta a primit o prestaţie de şomaj cu caracter contributiv (2009- 2010), apoi o prestaţie de şomaj cu caracter necontributiv (aprilie 2010-ianuarie 2013) şi, în sfârşit, o prestaţie de boală (2013-2015). Autorităţile irlandeze l-au informat pe domnul Bogatu cu privire la decizia lor de a admite cererea sa de prestaţii familiale, cu excepţia perioadei cuprinse între aprilie 2010 şi ianuarie 2013. 

Acest refuz se baza pe faptul că, în opinia lor, solicitantul nu îndeplinea, în perioada respectivă, niciuna dintre condiţiile care dau dreptul la prestaţii familiale pentru copiii săi care au reşedinţa în România, întrucât nu a desfăşurat o activitate salariată în Irlanda sau nu a primit o prestaţie cu caracter contributiv în această ţară. Domnul Bogatu a contestat această decizie susţinând că autorităţile irlandeze s-au întemeiat pe o interpretare eronată a dreptului Uniunii. 

Sesizată cu litigiul, High Court (Înalta Curte) solicită Curţii de Justiţie să stabilească dacă Regulamentul privind coordonarea sistemelor de securitate socială1 trebuie interpretat în sensul că eligibilitatea unei persoane ai cărei copii au reşedinţa în alt stat membru la prestaţii familiale în statul membru în care are reşedinţa această persoană impune ca aceasta să desfăşoare o activitate salariată în acest din urmă stat membru sau ca respectivul stat să îi plătească o prestaţie în numerar ca urmare sau ca o consecinţă a unei astfel de activităţi. 

În hotărârea pronunţată astăzi, Curtea constată, în primul rând, că regulamentul enunţă că o persoană are dreptul la prestaţii familiale în conformitate cu legislaţia statului membru competent, inclusiv pentru membrii familiei sale care au reşedinţa în alt stat membru, ca şi cum aceştia ar avea reşedinţa în primul stat membru. 

Prin urmare, acesta nu impune ca o astfel de persoană să dispună de un statut specific, şi în particular de cel de lucrător salariat, pentru a avea dreptul la prestaţii familiale. În plus, Curtea arată că din contextul şi din obiectivul regulamentului reiese că prestaţiile familiale pentru copii care au reşedinţa în alt stat membru pot fi datorate pe mai multe temeiuri, iar nu numai pe temeiul unei activităţi salariate. 

În sfârşit, Curtea subliniază că regulamentul este fructul unei evoluţii legislative care reflectă printre altele voinţa legiuitorului Uniunii de a extinde dreptul la prestaţii familiale la alte categorii de persoane decât doar lucrătorii salariaţi. În al doilea rând, Curtea constată că regulamentul nu condiţionează dreptul de a obţine prestaţii familiale pentru copii care au reşedinţa în alt stat membru de primirea de către solicitant a unor prestaţii în numerar ca urmare sau ca o consecinţă a unei activităţi salariate.

Curtea concluzionează aşadar că eligibilitatea unei persoane la prestaţii familiale în statul membru competent, pentru copiii săi care au reşedinţa în alt stat membru, nu impune nici ca această persoană să desfăşoare o activitate salariată în primul stat membru, nici ca acesta să îi acorde o prestaţie în numerar ca urmare sau ca o consecinţă a unei astfel de activităţi. 

MENŢIUNE: Trimiterea preliminară permite instanţelor din statele membre ca, în cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu soluţionează litigiul naţional. Instanţa naţională are obligaţia de a soluţiona cauza conform deciziei Curţii. Această decizie este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară.