China ne ajută. Din nou

Premierul chinez, Li Keqiang, şi omologul său român, Victor Ponta   FOTO Reuters

De la o vreme, în jurul politicii externe a statului român tot mai mulţi ochi privesc cu atenţie. Ochii sunt ai diferiţilor actori de talie mică sau foarte mică, implicaţi în sfera publică. Toţi îşi dau cu părerea, fac uz de multe ori de diferite titluri şi diplome universitare, dar în afară de vorbe, puţină substanţă se „degajă” din analizele lor.

Anul 2013 este înaintea anului electoral 2014, pentru că, indiferent dacă se va pronunţa Curtea Constituţională în sensul adăugării perioadei de suspendare actualului şef de stat, tot anul 2014 va duce greul campaniei: preşedinte nu cred că va fi cel care punctează mai bine, ci cel care greşeşte mai puţin.

Politicienii români au şi ei anumite carenţe, iar asta ne întristează, pentru că aceştia izbutesc să rateze de multe ori şi nu se ocupă, după cum ar trebui, de crearea de strategii de ansamblu, la nivel macroeconomic şi la nivelul general al politicii externe.

Potrivit art. 102 alin. (1) al Constituţiei, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării. Faptul că liniile directoare ale politicii externe sunt trasate de către Preşedintele ţării este un aspect, dar la fel de importantă este aducerea la îndeplinire de către Guvern. Discrepanţele dintre aceste două instituţii, precum şi voinţele diferite sau chiar opuse nu fac bine, şi acest lucru este conştientizat oriunde.

Din păcate, şi în domeniul politicii externe, avem parte de puţină conlucrare, iar rezultatele sunt vizibile şi, din nou, puţin plăcute.

Consecinţele s-au răsfrînt mai ales în economie, care a mers cumva, dar atât. Iar aceasta, pentru că oamenii politici nu au înţeles mersul real al economiei. Pentru o minimă bibliografie de pe internet, aş sublinia următoarele:

• Când premierul trimite economia, pentru încă un an, la păscut. Pauza de-o lună
• Conferinţă – Competitivitate: Nu mai păcălim pe nimeni cu cota de 16% / Suntem în urma unor state nu doar din UE, ci şi din Balcani / Subsistemul de educaţie al Economiei / Inegalitatea fiscalităţii
• Doing Business 2014 : România îşi păstrează problemele din instituţii şi locul

Şi, totuşi, precum în vestita anecdotă care precizează că în România, oricât de multe ar merge înapoi, există ţuica de prună care merge întotdeauna înainte, a apărut acea temă pentru care se poate realiza consens în ţara noastră: relaţiile cu China!

Aici este consens: preşedintele statului român spunea în 2006 că „pentru România, indiferent din ce organizaţie face sau va face parte, relaţia bilaterală cu China este o prioritate”, iar prim-ministrul spunea aproximativ la fel: „România să fie cel mai bun prieten din Uniunea Europeană al Chinei, o poartă de intrare politică, economică, comercială, culturală şi artistică”. Ar fi bine să se amintim şi cum continua prim-ministrul: „depindem, până la urmă, de seriozitatea şi consecvenţa României în a-şi păstra această relaţie şi această prietenie extraordinară”.

În vară, scriam un text despre lucrurile bune pe care China le-a facut, într-o notă programatică, relevând faptul că noi aveam şi avem mereu de învăţat de la marele stat al Orientului.

Ce s-a respectat din cele scrise atunci? Nimic, evident!

Dacă acum China investeşte din ce în ce mai mult în educaţie, pentru anul 2014 noi tăiem 12% din bugetul pe care învăţământul l-a primit în 2013. În sănătate, China constuieşte spitale, iar noi micşorăm cu 18% faţă de ce s-a planificat pentru bugetul anului 2013. La apărare e clar, China investeşte mai mult de jumătate din PIB-ul României, pe când guvernul nostru nu se uită nicio clipă la ce e prin Siria, Egipt sau alte ţări.

Şi, totuşi, China vine la Bucureşti.

La fel de normal, diferitele orientări politice se ceartă: e bine că vin, e rău că vin? Răspunsul mai rapid vine din Nichita Stănescu:

Ce bine că eşti, ce mirare că sînt! Ce bine că eşti tu, mare Chină, milostivă cu orgolioşii şi analfabeţii politic şi economic din România; ce mirare că sunt încă liberi şi în funcţii unii indivizi la noi, care în Imperiul de Mijloc pentru faptele lor de corupţie ar fi trimişi ad patres rapid!

De ce a venit China la noi?

Un răspuns muzical îl are trupa Holograf, care ne spunea în 1992 că „banii nu tac”:

Este adevărat, banii nu tac, ei au o mobilitate proprie şi caută să se înmulţească, căutând mereu locuri prietenoase, în care afacerile şi metodele folosite de guverne pentru prelevarea contribuţiilor fiscale sunt mereu predictibile şi, pe cât posibil, nu foarte dure. Elocventă este o secţiune din acest interviu, care le va trece multora pe sub ochi, fără să suscite prea multă atenţie: „Ce mi-ar plăcea să văd este un plan de acţiune care să ducă la îmbunătăţirea mediului de afaceri. Este o prioritate majoră pentru Guvern. Aşa ar include hotărârea reală de a implica toate părţile într-un proces de decizie foarte transparent, astfel încât toată lumea să ştie ce se întâmplă, în ce direcţie se merge şi de ce. Aceast nivel de predictibilitate ar aduce României beneficii foarte puternice. Ştiu companii care ar putea aduce mii de locuri de muncă, dar vor să ştie în ce direcţie evoluează fiscalitatea, au nevoie să ştie în ce direcţie merge legislaţia, au nevoi de acet gen de predictibilitate. ... Cu cât mai bun va fi mediul de afaceri, cu atât mai multe astfel de companii vom vedea aici”

În acelaşi timp, şi premierul Chinei a lansat un mesaj ferm şi clar, relevând anumite idei care la Beijing sunt urmărite în relaţia cu ţările din această parte de lume.

Pe scurt, 50 de miliarde de dolari schimburi comerciale astăzi între aceste ţări şi China, dar potenţialul este mult mai mare. Trebuie să ne temem de acest trend de creştere? Nu, nu, nu. Avem motive să ne temem de altceva mai degrabă: de incompetenţa guvernanţilor de a fructifica o mână intinsă de China.

Să fim bine înţeleşi: şi cea mai pozitivă şi frumoasă prietenie se poate transforma, când oamenii sunt proşti sau rău intenţionaţi, într-o relaţie cu metastaze.

Şi cele mai bune contracte, odată începute negocierile, se pot transforma în dezastru pentru o parte sau pentru ambele. Cu atât mai mult, când e vorba de executarea unor contracte.

Dacă România ar putea profita de expertiza chineză în materia energiei atomice, construind mai mult reactoare nucleare, nu ar fi o pierdere pentru nimeni. De asemenea, dacă acest sprijin ar putea fi folosit pentru lucrări de infrastructură rutieră şi feroviară. Agricultura nu face nici ea excepţie. Avem multe de câştigat, dar trebuie să ştim să fructificăm o acţiune deosebită întreprinsă de China la noi în ţară. Ar fi păcat ca din vina incompetenţilor din guvern şi alte structuri politico-administrative să nu câştigăm, dar trebuie să luăm în calcul şi acest risc.

Dacă văd un risc în ceea ce priveşte această ofensivă diplomatică şi economică a Chinei, luând în calcul această ştire: Bruxelles-ul a transmis ţărilor europene care negociază cu China o circulară prin care le cere să se păstreze în cadrul convenit la nivel comunitar?

Nu, nu văd niciun risc major; el există, subliniez şi repet, doar dacă negociatorii pe care fiecare ţară – şi în special România – îi trimite la discuţii vor fi slab pregătiţi, fără să îşi cunoască foarte temeinic dosarele. Chiar un pic de suspiciune nu dăunează în afaceri, dimpotrivă, el face părţile mai atente la detaliile negocierilor acordurilor, precum şi la executarea acestora.

Faptul că pe la Bruxelles, poate şi la Washington şi Moscova această ofensivă economică a Beijingului nu este văzută cu ochi prea buni este adevărat, dar apare o idee: ştiind că nemulţumitului i se ia darul – iar darul era accesul liber pe piaţa acestor ţări – se pune întrebarea: după ce ajutaţi ţările din zonă să se stabilizeze din punct de vedere al statului de drept, al predictabilităţii legislaţiei şi acţiunii administrativ-fiscale, nu este cazul să investiţi mai mult?

Aceasta, pentru că şi zona Europei Centrale şi de Est are potenţial economic deosebit; iar firmele şi guvernele din UE nu trebuie să se plângă: accesul liber pe piaţă, garantat de normele OMC, le permite şi lor să investească. Dacă nu o fac ei, să nu se mire că vin bani din altă direcţie.

Şi, după cum se ştie, când vin banii, vine şi influenţa. Deci, dacă vor să aibă influenţă majoră în zonă, să vină aici, şi să-şi aducă din punctele de lucru pe care le-au delocalizat pe alte continente, pentru că nu este o zonă mai sigură de protecţie pentru Europa bogată decât o Europă centrală şi de est bogată şi prosperă.

Faptul că a venit China, jucându-şi propriile cărţi, nu este deloc ilegal, imoral sau ilegitim. Ea a venit cu bani, contracte şi proiecte, ceea ce vestul Europei nu prea mai face, iar această pierdere de viteză se cam traduce în manifestarea scăderii competitivităţii în UE.

Deci, acţiunea Beijingului obligă la acţiune economică mai fermă din partea Statelor Bogate ale Europei.

Iar când banii se mişcă, înseamnă că se creează locuri de muncă. Şi asta e foarte bine. Iar dacă aceste locuri de muncă ar fi şi bine plătite, toţi vor avea de câştigat. În caz contrar, populaţia va fi dezamagită şi mai mult de politică, iar disperarea economică se va permanentiza pe continentul european.

Astfel, un singur îndemn pentru români: guvernanţi, oameni de afaceri, studenţi şi oameni ce doriţi să dezvoltaţi orice fel de relaţie cu China: profitaţi acum, jucaţi-vă corect şi pragmatic fiecare carte, şi, dacă veţi face asta, la final veţi reuşi. Cu siguranţă, mulţi dintre voi sunteţi capabili să faceţi asta. Iar dacă anumite obstacole ale legislaţiei vi se par prea puternice, nu disperaţi: după cum se vede, nici proiectul plin de oameni năimiţi al RMGC nu a mers aşa de bine.

China este şi va fi mereu mai apreciată de români decât exploatatorii pe nimic ai aurului – politicieni şi afacerişti. Iar acum China a ajuns a doua super-putere a lumii, ceea ce presupune o conduită specială faţă de această ţară. Conduită care nu trebuie să o lezeze nici pe ea, dar nici pe alţi parteneri pe care îi avem deja; în secolul XXI, numai proştii ignoră; cei inteligenţi tac – de cele mai multe ori – şi se pregătesc pentru momentul în care vor trebui să ia cuvântul într-un mod cât mai apăsat!