Ce trebuie să facă România pentru a nu deveni dependentă de gazul rusesc şi cum poate fi folosită producţia de gaz din Marea Neagră pentru industria internă

Există posibilitatea reală de a deveni dependenţi de gazele din import dacă factorii politici de decizie nu vor accelera procesul birocratic pentru a asigura un cadru fiscal predictibil pentru producătorii de gaze din apele de mare adâncime din Marea Neagră.

În anul 2015, rezervele de gaze naturale din producţia onshore erau în jurul a 100 de miliarde de metri cubi. Ulterior, Romgaz a mai făcut o descoperire, în anul 2017, la Caragele, estimările zăcământului fiind de 25 – 27 de miliarde de metri cubi de gaze. De-asemenea, şi OMV-Petrom a anunţat la începutul anului o „potenţială descoperire importantă”. Cu toate acestea, producţia onshore este în declin, ANRM înregistrând o scădere de 2% pe an. Practic, rezervele dovedite de ţiţei ale României se vor epuiza în 12-15 ani, la prezenta rată de exploatare. 

În acest context, exploatarea zăcămintelor de gaze naturale din Marea Neagră devine o necesitate atât pentru satisfacerea pieţei interne, cât şi pentru asigurarea securităţii energetice. Într-o mare de ţări care depind de gazul rusesc, România este, astăzi, o insulă ferită de negocierile dure cu Gazprom. Dar, în lipsa unor proiecte de interconectare regională, în contextul actual al declinului producţiei onshore, ţara noastră are şanse mari să se alăture într-un viitor foarte apropiat statelor europene care depind de gazul rusesc.

Iar consecinţele politicii de preţ practicată de Gazprom le-am văzut chiar într-un document oficial al Comisiei Europene. Gigantul rus s-a folosit din plin de poziţia de piaţă dominantă şi a tarifat pentru gazul consumat ţările din Estul Europei la un preţ mai mare decât cel perceput Germaniei, de exemplu. Gazul a fost folosit şi ca armă geopolitică. Un exemplu: în timpul crizei gazului din 2009, Gazprom i-a interzis Poloniei să se aprovizioneze cu gaz din altă parte.

De ce este importantă o dezbatere pe marginea Legii Offshore

Acest lucru pare să nu conteze pentru politicienii români, care amână de la o săptămână la alta punerea în dezbatere, la Camera Deputaţilor, Legea Offshore. Băgând proiectul de lege la sertar, pentru la toamnă, autorităţile statului preferă să nu ia loc la masa dezbaterii publice. De ce? Pentru că ar trebui lămurit dacă actuala variantă a legii crează un cadru mai favorabil pe termen lung producţiei offshore sau nu.

Statul are dreptate să se asigure că îi stimulează pe producători ca să creeze o piaţă şi să nu impoziteze gazul doar pentru că iese la suprafaţă. Dar, care sunt calculele? Care este raţionamentul?

Ceea ce este greşit, acum, este că la offshore statul vrea să dea concesii pe bucăţi. Dacă tot s-a creat acest cadru fiscal compus din legea redevenţelor, supraimpozitul de 60% pe veniturile suplimentare şi taxa de 0.5% pe profit, eliminarea acestor felii de fiscalitate ar putea să ne ducă în situaţia în care statul să nu ştie dacă ia sau nu procentul corect din aceste exploatări.

O idee: decât să elimine impozitul pe veniturile suplimentare, în lege putea fi specificat că această suprataxă ar putea fi aplicată de la un prag superior al preţului de producţie al gazului, de 90 sau 95 de lei (am luat ca reper un preţ mai mare decât ce se tranzacţionează azi, pe Bursă, pentru consumatorul casnic). Aşa, era şi o modalitate de a ţine preţul de producţie în frâu, pentru ca producţia gazului din Marea Neagră să nu fie, în primă instanţă, mai scumpă decât cea din onshore. 

Da, este posibil ca cei care scot gaze naturale din Marea Neagră să nu facă iniţial un profit la fel de mare pe măsura celui obţinut din onshore iar recuperarea investiţiilor să se facă foarte greu. Pe de altă parte, statul riscă să nu ştie dacă suma totală pe care o încasează este şi cea corectă, dacă ar fi avut un cadru fiscal predictibil.
 

De fapt, aceasta trebuia să fie una dintre marile dezbateri din spaţiul public despre exploatarea gazelor din Marea Neagră, dar am votat politicieni care pur şi simplu demonstrează că au în cap orice altceva în afară de interesul României. Fără un cadru fiscal predictibil, niciun investitor nu va dori să se aventureze într-o relaţie cu un stat care nu numai că e neserios, dar nu îşi cunoaşte nici propriile interese. 

Estimare: cu câţi bani se poate alege statul din producţia offshore

Cei de la Deloitte au realizat deunăzi un studiu în care au încercat să prefigureze avantajele României de pe urma exploatării gazelor din Marea Neagră. Ei au pornit de la estimarea că potenţialul producţiei de gaze naturale este de 170 de miliarde de metri cubi cu menţiunea că producţia s-ar întinde pe parcursul a 20 de ani. Asta ar însemna o medie de aproximativ 8 miliarde de metri cubi anual, dar trebuie precizat că producţia nu va fi liniară, ci îşi va atinge vârful abia prin anul 2030 urmând, apoi, să cunoască un declin.

Se aşteaptă ca proiectele offshore să genereze un impact semnificativ asupra economiei româneşti, urmând a susţine peste 30.000 de locuri de muncă iar producţia de bunuri şi servicii cumulată să genereze investiţii de 71.3 miliarde de dolari. Într-o perioadă de 20 de ani, conform studiului Deloitte, statul ar urma să încaseze la bugetul de stat venituri directe din exploatare în valoare de 26 de miliarde de dolari iar investiţiile în producţia de bunuri şi servicii cumulată generată de segmentele midstream, downstream şi alte industrii s-ar ridica la 98.9 miliarde de dolari.

Pentru acest studiu nu s-au luat în calcul şi alte potenţiale venituri pe care statul le-ar mai încasa din dividende, taxe de tranzit, din aplicarea suprataxei de 60% pe veniturile suplimentare ale producătorilor şi din aplicarea taxei de 0.5% pe profit.

Cum poate păstra România o cantitate mare de gaze naturale din producţia din Marea Neagră

Cei de la Deloitte au calculat că, din întreaga producţie din Marea Neagră, 65% din cantitate ar urma să fie direcţionată spre piaţa internă, urmând ca restul să ia calea exportului. Aceasta este şi dorinţa proprietarilor de concesiuni offshore, de a livra gazul natural, mai întâi, pe piaţa internă. La o producţie medie anuală de 8 miliarde de metri cubi, 5.2 miliarde de metri cubi ar trebui să fie absorbiţi de piaţa internă iar 2.8 miliarde ar urma să fie vânduţi în afară. Din această cantitate, 1 miliard de metri cubi va merge spre Republica Moldova.

Din acest moment, orice socoteală depinde extraordinar de mult de stabilitatea politică, de politicile publice şi fiscale pe care le vor adopta Parlamentul şi Guvernul şi de strategia acestei ţări pentru anii care vor urma.

Da, avem nişte autorităţi publice care nu sunt în stare să reabiliteze un pod, darămite să reconstruiască o industrie. De ei depindem, însă, pentru a lua un set de măsuri esenţiale pentru a creşte consumul de gaze din ţara noastră. Nu e treaba producătorilor, este fix treaba statului. În mod sigur, pentru rău-voitori, va fi mult mai simplu să clameze că vin străinii să ne ia resursele.

Dar, consumatorii din România ar trebui să fie interesaţi atât de oportunităţile cât şi de obstacolele care vor apărea în calea maximizării în interesul naţional a producţiei de gaze naturale din Marea Neagră.

Aşadar, România ar trebui să preia o cantitate medie anuală de 5 miliarde de metri cubi de gaze naturale din Marea Neagră. O parte va acoperi declinul producţiei onshore iar un miliard va înlocui cantitatea de gaz rusesc de import.

Cantitatea semnificativă rămasă ar urma să fie împărţită între consumul casnic, industriile intensive consumatoare de gaz – sticlă, metalurgie, petrochimie, îngrăşăminte -, transport şi către sistemele de încălzire a locuinţelor care funcţionează pe baza centralelor în cogenerare. Chiar şi industriile uşoare ar putea beneficia de supraproducţia de gaz natural din Marea Neagră. Un exemplu este industria farma. Statul ar putea construi depozite de gaze naturale pentru a avea la dispoziţie o rezervă strategică.

Pentru ca România să fie pregătită la momentul decisiv, autorităţile locale ar trebui să întocmească proiecte viabile pentru a atrage furnizorii să extindă reţeaua de gaze naturale, pentru a conecta cât mai mulţi clienţi.

Chimizarea gazului natural va depinde foarte mult de ce se va întâmpla cu combinatul Oltchim, platformă intrată în insolvenţă. Statul ar trebui să găsească investitori şi, în acord cu Comisia Europeană, ar trebui să decidă dacă poate sau nu să ofere stimulente fiscale pentru a reporni activitatea. În cazul fericit, asta ar însemna locuri de muncă şi investiţii în dezvoltare şi cercetare. Practic, un nou investitor ar trebui să vină cu o tehnologie care să facă viabil un proces tehnologic care a dus compania pe marginea falimentului.

Gazul natural în mixul energetic va depinde foarte mult şi de modul în care vor evolua celelalte segmente, dacă facem sau nu Cernavodă 3 şi 4, dacă vom practica în continuare politici intervenţioniste ca să susţinem cărbunele sau dacă ponderea regenerabilelor va creşte suficient de mult pentru a avea nevoie de centrale electrice cu sisteme flexibile.

Evident, se va pune problema ce va face statul român cu banii obţinuţi din această activitate. Va finanţa pensii, salarii şi locuri de muncă în aparatul de stat sau îi va redirecţiona spre dezvoltarea infrastructurii, de exemplu?

Exploatarea gazelor din Marea Neagră ar putea să fie următorul proiect de ţară al României. Ar relansa industria internă şi ar scoate şi Republica Moldova din hăţişurile energetice ruseşti, punând umărul decisiv la aerisirea spectrului politic. Ţara noastră are în mână un as important, dar pe care, acum, preferă să-l ţină băgat în ciorap.