La nivelul instituţiilor europene, argumentul unor măsuri imediate şi radicale pentru a combate schimbările climatice tinde să depăşească sfera nevoii sociale de a avea un mediu curat. Tranziţia către o economie cu emisii zero de carbon riscă să devină o barcă de salvare numai bună pentru a naviga printr-un Parlament European extrem de fragmentat şi o sursă de a face pariuri investiţionale pe banii contribuabililor.   

Astăzi, deşi asistăm la o tranziţie doar dinspre cărbune spre alte surse de energie mai puţin poluante, investitorii din sectorul energetic se întreabă ce tip de politici pe care Comisia Europeană le va promova vor fi folosite de guvernele naţionale în domeniul schimbărilor climatice şi cât de tare se va simţi impactul lor în următoarea decadă.

Cărbunele este victimă sigură

Susţinătorii unei tranziţii rapide şi bruşte către energia regenerabilă arată că, anul trecut, la nivel mondial, producţia de cărbune a fost cea mai importantă resursă pentru generarea de electricitate, înregistrând şi o creştere de 2.6%! În acelaşi timp, emisiile de dioxid de carbon în sectorul energetic au crescut cu 2.5%, producţia de cărbune fiind responsabilă cu 80% pentru această creştere.

În consecinţă, Banca Mondială a decis să nu mai finanţeze producţia de energie bazată, în special, pe cărbune şi să aloce un sfert din capacitatea de creditare către proiectele care vor contribui la tranziţia energetică şi la diminuarea amprentei de carbon.


Sursă: IEA

Un anunţ similar l-a făcut şi Banca Europeană pentru Investiţii, care intenţionează să-şi dirijeze resursele financiare spre consolidarea reţelelor de transport a energiei electrice, spre proiecte de eficienţă energetică şi către producerea de energie cu emisii scăzute de carbon, semn că tranziţia energetică ar putea intra într-o nouă fază. Decizia va trebui să treacă şi prin filtrul Consiliului European şi vom vedea cum se vor poziţiona statele membre faţă de tranziţia energetică.

În programul politic anunţat pe 16 iulie, Ursula von der Leyen menţiona că „emisiile de carbon trebuie să aibă un preţ” şi că „fiecare persoană şi fiecare sector trebuie să contribuie”.

Dacă cineva se întreba care ar fi preţul imediat, răspunsul l-a dat Banca Mondială care, la finele lunii iulie publica un document în care demonstra că, pentru a respecta obiectivele Acordului de la Paris, preţul certificatelor de carbon ar trebui să se situeze în intervalul 35 – 70 de euro per tona de dioxid de carbon emisă de capacităţile ce produc energie electrică.

Presiunea pe producătorii de cărbune va fi imensă, iar mizele politice sunt enorme. Dacă cei din conducerea de la CE Oltenia, CE Hunedoara sau cei care mai sunt prin ministerul Energiei, în frunte cu secretarul de stat Andrei Maioreanu, se aşteaptă că noua Comisie va accepta, vreodată, o schemă de subvenţionare a preţului certificatelor de carbon, înseamnă că ori îi mint în faţă pe angajaţi, ori trăiesc într-o realitate paralelă şi sunt rupţi total de contextul european.

Cum va fi influenţat riscul investiţional în producţia de gaze naturale

Este inevitabil că, de-acum încolo, guvernele vor fi obligate să acţioneze mul mai hotărât decât au făcut-o până acum în combaterea schimbărilor climatice. Dar, pentru că o fac pe ultima sută de metri, acest lucru va expune portofoliile investitorilor din sectorul energetic la riscuri semnificative generate de schimbarea legislaţiei. Cu cât politicile publice vor fi mai abrupte, cu atât gestionarea acestor proiecte va fi mai dezordonată şi perturbatoare pentru sectorul energetic.

Acest tip de investiţii necesită un grad bun de predictibilitate pentru investitori, altfel nimeni nu va fi încurajat să mobilizeze capital dacă există un risc tot mai mare de pierdere a acestuia. Iar riscul este deosebit de acut atât pentru proiectele cu ciclu lung din industria petrolului şi a gazelor, cât şi pentru noile tehnologii de decarbonare, precum ar fi obţinerea de hidrogen din gaze naturale şi folosirea lui în transport sau în industrie ori captarea, stocarea şi utilizarea carbonului.

Această incertitudine duce la creşterea costurilor de capital şi la paralizie investiţională, vezi situaţia producătorilor din Marea Neagră.

În acest scenariu incert, investitorii din petrol şi gaze vor fi determinaţi să-şi ajusteze strategia de operare şi să se concentreze mai mult pe fazele de producţie din zăcămintele existente. Vor îmbrăţişa modelul de operare cu risc scăzut şi se vor îndepărta de activităţile de explorare. Ca dovadă, Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) arată că investiţiile în valorificarea producţiei de gaze naturale la nivel mondial au intrat de câţiva ani pe un trend descendent.

Surpriză: nici regenerabilele nu o duc foarte bine!

Deşi consumul de energie a crescut cu 4% în anul 2018 la nivel mondial, datele furnizate de IEA arată că numărul capacităţilor instalate care produc energie solară şi eoliană s-a situat anul trecut la nivelul anului 2017, iar investiţiile stagnează de trei ani.

Într-un fel, este un semn că energia regenerabilă nu creşte într-un ritm suficient de mare pentru a face faţă Acordului de la Paris dacă nu beneficiază de scheme de sprijin generoase. În absenţa lor, regenerabilele nu au demonstrat când pot atinge un potenţial maxim pentru a determina scăderi de preţ la energie şi să nu mai pună la încercare adecvanţa sistemului.  


Sursă: IEA 

În plus, nu este sigur, astăzi, dacă producţia de energie regenerabilă va ajunge în anul 2030 la 20 de euro/Mwh, aşa cum se estimează într-un scenariu extrem de optimist, pentru a avea un impact în mai multe sectoare şi să contribuie, într-un scenariu eficient economic, la obţinerea de hidrogen verde, prin electroliză, care să înlocuiască, ulterior, gazele naturale din sectorul energetic.

Aşadar, ritmul de creştere al nevoii de energie este asigurat, în prezent, de combustibilii fosili chiar şi în acest scenariu în care răspunsul politic la schimbările climatice a amestecat noile oportunităţi de business cu nevoia socială de a avea un mediu curat.

Ce este greşit în discursul ecologist

În primul rând, Comisia Europeană ar trebui să ia în calcul o varietate de surse de energie şi de tehnologii avansate, nu să se cramponeze de una singură, de parcă ar fi Sfântul Graal. Întrebuinţarea lor trebuie să se bazeze pe politici care reflectă pe deplin costurile şi beneficiile, preferinţele consumatorilor şi nevoia de a oferi energie accesibilă tuturor.

Semnalul Ursulei von der Leyen, că toată lumea trebuie să plătească pentru emisiile de carbon, naşte o întrebare: cât de mult vor trebui consumatorii să suporte preţul tranziţiei energetice? O variantă de răspuns la această întrebare o poate da mişcarea Vestelor Galbene din Franţa.

În al doilea rând, mesajul că tranziţia energetică nu va lăsa pe nimeni în urmă este, astăzi, gol de conţinut. Iniţiativele europene pentru zonele carbonifere în tranziţie sunt, de fapt, o carcasă goală şi nu au produs o reţetă general valabilă de dezvoltare economică durabilă. În absenţa unei soluţii reale pentru comunităţile miniere, Comisia Europeană se va trezi cu un discurs radical orientat împotriva Bruxelles-ului în locuri din UE care astăzi dau pe-afară de optimism pro-european conform ultimelor eurobarometre.

În al treilea rând, viitorul preşedinte al Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, afirmă că „schimbările climatice şi riscurile de mediu vor reprezenta o misiune critică pentru instituţie”. Devine interesant de urmărit dacă se va materializa această abordare, mai ales când actuala conducere a BCE atrage atenţia că schimbările climatice ar putea cauza pierderi în balanţele financiare ale băncilor. Şi asta într-o perioadă în care economia Uniunii Europene a început să încetinească.

În prezent, linia de finanţare pentru astfel de proiecte este sprijinită atât de băncile private de investiţii cât şi de guvernele naţionale, care au propus tot felul de scheme de finanţare. Susţinătorii tranziţiei energetice insistă, însă, că această revoluţie energetică va aduce noi oportunităţi de afaceri spectaculoase pentru tehnologiile regenerabile şi cu emisii reduse de carbon.

Dacă băncile centrale vor ajunge, vreodată, să acţioneze în calitate de cumpărător de ultima instanţă pe motiv că salvează planeta (aşa cum au spus că salvează economia în timpul crizei), marele pericol este ca ele să finanţeze, în realitate, un hazard moral rezultat, de această dată, din amestecul unor bani privaţi cu bani publici, fără să îşi atingă, măcar, obiectivul nobil.

Marea întrebare este dacă Green Deal-ul propus de Ursula von der Leyen va face o distincţie clară între combustibilii fosili şi rolul pe care îl au astăzi în energie, transport, petrochimie sau construcţii şi dacă va aborda, cu măsuri realiste şi care să nu distrugă competitivitatea economiei europene, accelerarea ritmului de diminuare a emisiilor de carbon.

Dacă acest proces de tranziţie va trebui urgentat din motive de strategie politică, ţinând cont de cât de fragmentat este Parlamentul European, există pericolul ca principalul obiectiv luat în calcul pentru acordarea de finanţare în tranziţia energetică să fie doar argumentul respectării obiectivelor climatice, nu şi posibilitatea ca acele proiecte „verzi” să poată fi scalate pentru a contribui, treptat, la diminuarea preţului la energie şi la creşterea securităţii aprovizionării.

S-ar putea, folosindu-ne de o misiune cu aspiraţii foarte mari, să ieşim dezordonat din tranziţia energetică, să nu combatem poluarea, să ne alegem cu o economie europeană care îşi pierde competitivitatea şi cu comunităţi întregi frustrate că au făcut degeaba sacrificiul de a renunţa la cărbune pentru că, în final, nu s-au ales cu nimic.