Dar lucrurile sunt mai complicate dacă avem în vedere contextul internaţional neprietenos, deleveraging-ul din industria financiară, carenţe mari ale procesului investiţional intern. Mă refer la ineficienţa investiţiilor, risipa de resurse, slăbiciunea unor segmente importante ale sectorului privat (nu numai IMM-uri), starea de spirit generală în lumea afacerilor.

Drept este că randamentele cerute la obligaţiunile suverane ale României au scăzut dramatic pe pieţe, ca urmare a formării unui guvern cu mare sprijin parlamentar, evitării derapajului bugetar în an electoral. Şi leul s-a apreciat. Dar aceste fapte nu invalidează o întrebare legitimă: ce pistoane de creştere sunt în 2013, în anii ce vin. Întrucât unele premise nu sunt favorabile.

Absorbţia fondurilor europene are rolul de a sprijini puternic investiţii publice şi private. Toţi sperăm că 2013 va marca o cotitură din acest punct de vedere, mai ales că bugetul public mizează pe creşterea absorbţiei de fonduri europene.

O absorbţie intensă poate deveni un instrument eficace de transformare a administraţiei publice, de creştere a capacităţii de a gestiona proiecte. Am putea trăi, pe această filieră, o ameliorare a utilizării banului public în general. Dar absorbţia de fonduri UE trebuie încadrată în combinaţia de politici.

Mix-ul de politici, într-o accepţie limitată, priveşte îmbinarea politicii bugetare cu cea monetară. În accepţie extinsă se referă la o gamă mai largă de politici/instrumente. Dialogul autorităţilor cu partenerii externi (CE, FMI şi BM) abordează reforme structurale, chestiuni inclusiv de ordin social şi juridic.

Partenerii discută şi cu sindicate, bănci şi alte companii private. Totul se cuvine să fie judecat din perspectiva unui ansamblu de politici, care să ajungă în măruntaiele economiei. Cum stabilitatea preţurilor nu asigură automat stabilitate financiară, tot astfel bugetul public depinde de funcţionarea companiilor de stat, de eficienţa utilizării banilor publici –adică nu este suficient să te ocupi de echilibrarea “contabilă” a veniturilor cu cheltuielile.

Dacă, de pildă, o asemenea operaţiune se face prin tăiere drastică a cheltuieilor când economia este în recesiune, uşor se intră în cerc vicios. Vedem importanţa combinaţiei de politici, cum intră în relaţie bugetul public cu politica monetară şi de curs de schimb, cu măsuri de reformă structurală într-o economie deschisă ce depinde de mediul extern, fiind şi parte a UE, a “pieţei unice”.

Cum stăm cu mixul? La ajustarea macro un pas mare s-a facut în 2012 şi în acest an apare un echilibru primar al bugetului consolidat. Notabil este că nivelul cheltuielilor publice va fi mai mare decât în anul trecut în termeni reali, în pofida unei corecţii a deficitului şi în 2013.

Deci, execuţia bugetară va susţine activitatea economică. Nu puţini neglijează ca în condiţiile în care sectorul privat este anemizat şi când înclinaţia spre investiţie este redusă, cheltuielile publice au rol augmentat. De ele depind afaceri ale privaţilor (crowding in).

Unii analişti remarcă scăderea cheltuielilor cu bunuri de capital în ultimii ani inferentă fiindcă astfel se loveşte în creşterea potenţială a economiei. Este util să reţinem însă câteva aspecte: investiţiile publice au revelat o risipă enormă de-a lungul anilor, ceea ce sugerează cum cu mai puţin se poate obţine mai mult dacă se valorifică rezerve mari de eficienţă şi se prioritizează.

În 2013 proiectele cu finanţare europeană, plus cheltuieli cu bunuri de capital nu sunt inferioare celor din anul trecut. Distincţia cheltuieli curente vs. cheltuieli de capital nu este lămuritoare dacă admitem că salariilor profesorilor şi medicilor sunt menite să reproducă stocul de capital uman de care depinde mersul economiei (mai ales că în România cheltuielile pentru asistenţă medicală şi educaţie sunt între cele mai reduse (ca % în PIB) în UE).

Observaţia lui Florin Cîtu, că ponderea cu cheltuieli fixe (faţă de cheltuieli variabile) este prea mare, este justă parţial, întrucât ea derivă din încasări fiscale foarte mici. Creşterea acestor încasări este o miză extraordinară în anii ce vin, inclusiv pentru a mări spaţiul fiscal.

Aş mai observa ceva: un caz în care 35% din PIB sunt cheltuieli publice şi rentele necuvenite din buget reprezintă, sa zicem 6% din PIB, înseamnă mai puţin ca impact pozitiv pentru economie decât cheltuieli publice de, să zicem 33%, când rentele sunt 3% din PIB.

Şi dacă adăugăm chestiunea eficienţei, analiza unui buget public trebuie facută mai adânc. 

Fondurile europene pot deveni o pârghie importantă în modernizarea administraţiei publice, pot induce creşterea eficienţei investiţiilor. Există, însă, un pariu major din intenţia că orice investiţie publică eligibilă pentru finanţare europeană să se realizeze din această sursă. Bugetul public trebuie sa aibă flexibilitate, să poată pre- şi co-finanţa ritmic nevoile.

Pe de altă parte, nereguli în execuţie pot atrage sancţiuni (s-a întâmplat deja), ceea ce ar perturba echilibrul bugetului public. De aceea, este necesară o foarte bună conclucrare între Ministerul Fondurilor, MFP, principalele ministere care au proiecte. Responsabilitatea este imensă din acest punct de vedere.

Relaţia execuţiei bugetare cu conduita politicii monetare şi politica de curs are o însemnătate aparte din mai multe raţiuni: deşi nivelul cheltuielior publice creşte, economia privată dă semne firave de relansare. “Liniştirea” apelor în zona euro face ca moneda unică să se aprecieze faţă de alte valute de rezervă, ceea ce, ca o ironie, nu ajută exporturile în afara UE.

O apreciere a leului este de citit într-un registru similar, în sensul descurajării exporturilor nete. Eficacitatea aprecierii ca mijloc dezinflaţionist este îndoielnică. Fundamentele economiei nu s-au modificat chiar dacă macro stăm mai bine.

Concluzia: un leu “întărit” nu este favorabil pentru economie, mai ales dacă se combină cu o apreciere a euro. Are sens să fie utilizate instrumente astfel ca leul să nu capete “aripi” ce fac mai mult rău. Şi dacă un asemenea demers conduce la acumulări de rezerve valutare, cu atât mai bine, având în vedere plăţile pe care BNR le face către FMI în 2013.

Pentru economie, cum o depreciere brutală a leului este rea (efect bilanţier în lanţ, din cauza euroizării), tot astfel este malignă o apreciere semnificativă (să ne amintim când leul mersese sub 4 pentru 1 euro). Exista un posibil cost al sterilizării, atenuat, însă, de preferinţa pentru stocarea de lichiditate.

Mix favorabil în 2013, în esenţă, ar fi: o execuţie bugetară prudentă, dar cu creştere a nivelului cheltuielilor publice şi o mai bună utilizare a resurselor, corelarea cu nevoile absorbţiei fondurilor UE, politica monetară şi de curs ce ţine cont de deficitul de cerere agregată (output-gapul) şi de nevoia de a nu descuraja exporturile nete, reforma companiilor de stat care să diminueze drenarea banului public, o diplomaţie economică agresivă.

Un an agricol bun ar fi un bonus.