Care sunt principalele ameninţări la adresa securităţii energetice a României şi cum împărţim riscurile şi costurile

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Securitatea energetică a revenit puternic în discuţiile actuale, mai ales în contextul în care Rusia a anexat Crimeea, iar gazele naturale sunt folosite drept instrument de şantaj în contextul relaţiilor dintre Rusia şi Ucraina.

Lipsa unei strategii energetice coerente este unul dintre marile lipsuri ale României. O strategie energetică deja avem din 2007, chit că ea este acum un fel de manual de science-fiction şi dorinţe înşirate. România e plină de „strategii“ care nu se aplică pentru că nu există bani sau pentru că sunt expirate moral. Realizarea unei strategii energetice trebuie să înceapă cu o strategie corentă de dezvoltare a României.

Unde vrem să fie România?

Unde vrem să fie România în 2035? Dar în 2050? Vrem să fim a şaptea ţară din Uniunea Europeană ca forţă economică, dacă tot suntem a şaptea ca populaţie şi întindere? Vrem să fim o ţară industrială şi orientată pe export? Vrem să ne concentrăm pe agricultură? Vrem să dezvoltăm serviciile şi turismul? Vrem reunificarea cu Basarabia? Care este politica demografică pe viitor? În funcţie de aceste răspunsuri, strategia energetică a României poate arăta foarte diferit.

Dependenţă la petrol, aproape feriţi la gaze

Apoi, energia înseamnă foarte multe lucruri. Lumea, de regulă, se gândeşte doar la energie electrică atunci când aude de energie. Dar nu este doar atât. În primul rând este vorba de transporturi. Adică petrol. Puţină lume cunoaşte că România, cu toată producţia sa internă de petrol, este mai dependentă de importuri în cazul „aurului negru“ decât în cazul „aurului albastru“.

Partea bună este că piaţa petrolului este una lichidă la nivel mondial, iar ţara noastră nu depinde de importurile din Rusia, putând acoperi oricând necesităţile. În privinţa gazelor naturale, România mai importă acum acum maxim 20% din consum, iar din 2019 ţara noastră ar deveni independentă energetic.

Întrebarea care se pune acum este ce vom face cu aceste gaze? Pentru asta trebuie să avem interconexiuni cu statele vecine. În primul rând am avea o piaţă către Republica Moldova, unde exporturile vor începe în cantităţi limitate chiar din această vară. 

„Subvenţia pentru stabilitate“

Dar dacă vom exporta gaze naturale în statele vecine, atunci noi practic vom exporta din securitatea noastră energetică. Pentru Ungaria sau Bulgaria acest lucru este cât se poate de benefic, deoarece îşi diversifică sursele şi vor avea o concurenţă suplimentară pentru Gazprom.

Asta înseamnă că vor avea o scădere de preţ la gaze. Dar acest lucru înseamnă un efect pervers invers pentru România, unde preţul gazului va tot creşte. Şi atunci se pune întrebarea: dacă tot exportăm din proprietatea/resursa tuturor, atunci de ce n-ar avea şi cetăţenii României parte de un sprijin la nivel european, care să îi recompenseze pentru faptul că „exportăm securitate“ energetică celor din jur? 

Pericol de proteste

Că una înseamnă să ai o independenţă energetică în care producătorii înţeleg să alimentează prioritar piaţa internă, iar industria şi populaţia au parte de preţuri mici şi competitive, România fiind astfel ferită de influenţa Gazprom. Şi cu totul altceva va însemna independenţa energetică în cazul în care Petrom, Exxon,  Romgaz, Chevron şi ceilalţi vor exporta cât pot de mult din gazul extras ieftin, iar populaţia şi firmele vor fi nevoite să importe tot mai mult de la Gazprom, la preţuri mult mai mari.

În acest din urmă caz populaţia va subvenţiona practic profitul din exportul respectiv şi nu ar fi mare mirare dacă nu ar exista mişcări de proteste în acest caz, pe modelul Roşia Montană sau a protestelor din Bulgaria.

O altă problemă care se pune este că pentru a atinge independenţa energetică trebuie investiţii, iar acestea trebuie stimulate. Nimeni nu vine să facă investiţii mari dacă nu are o garanţie că îşi recuperează banii şi face şi un mic profit. Numai că România are deja o vastă experienţă în a nu şti să negocieze.

Că dacă redevenţele vor fi tot la nivelul mic actual, vom asista în continuare la noi şi noi scandaluri, mai ales că societăţile producătoare de petrol şi gaze din România au marje de profit mult mai mari decât marile grupuri străine în timp ce bugetul de stat are mare nevoie de bani pentru autostrăzi, educaţie sau sănătate.

Reglementăm separat fracturarea hidraulică?

Gazele neconvenţionale sunt şi ele un alt subiect. Sigur, este necesar ca România să exploreze şi să constate ce resurse are la dispoziţie şi pe ce se poate baza. Dar de la explorare la exploatare e cale lungă. Dacă se face explorarea doar ca un fel de tertip iar în 2017 Chevron să anunţe că începe dezvoltarea zăcămintelor fără să mai aştepte rezultatele dezbaterilor publice asupra fracturării hidraulice motivând că are deja contracte valide de concesiune, atunci acest lucru nu va face altceva decât să înfurie lumea. Deci trebuie să reglementăm regimul legal al fracturării hidraulice încă înainte de a o include în strategia energetică.

Sigur, companiile care explorează gaze neconvenţionale se plâng acum că nu au acces la teren, dar proprietatea este garantată în Constituţie. Aşa că dacă vor exploreze, companiile din domeniu nu au decât să convingă proprietarii de terenuri. Sau să le cumpere.

Lanţul datoriilor

Domeniul electricităţii este unul dintre cele mai „liniştite“, având în vedere că România are o capacitate instalată de 21.000 MW, dar consumă în jur de 8.000 MW. Numai că şi acest sector e împânzit de probleme, legate, în mare parte de sursa folosită.

Costul apei este una dintre cele mai mari probleme ale Hidroelectrica, fiind una dintre cauzele insolvenţei; cărbunele este poluant, dar ne-a salvat de câteva ori atunci când Hidroelectrica activase clauza de forţă majoră din cauza secetei, iar consumul era mare. Mai mult, două judeţe depind de coloşii numiţi Comlpexul Energetic Hunedoara şi Complexul Energetic Oltenia, iar alte câteva sunt conectate direct, ca într-un lanţ al slăbiciunilor.

Complexul Oltenia livrează lignit către CET Govora, care susţine, la rândul său Oltchim şi Uzinele  Sodice Govora, de care depinde, mai departe, tot judeţul. La fel, a livrat cărbune şi pentru Regia Autonomă de Activităţi Nucleare (RAAN), dar care şi ea este în insolvenţă. Mai departe, şi energia nucleară este vitală pentru independenţa energetică, iar fără aceasta România ar fi dependentă de importuri. Şi totuşi, statul trebuie să aleagă cum va sprijini investiţiile viitoare (Reactoarele 3 şi 4, noi grupuri pe cărbune, etc) în condiţiile în care preţul mic al energiei nu este de natură să convingă investitorii să arunce câteva miliarde de euro pentru a-i recupera în câteva zeci de ani. Sigur, dorim să exportăm energie, dar pentru asta trebuie să avem şi interconectări, dar şi un preţ competitiv.

Cărbune şi uraniu

Dezvoltarea de noi perimetre de exploatare, atât pentru cărbune, cât şi pentru uraniu este şi ea vitală pentru independenţa energetică şi trebuie să constituie un subiect de analiză. 

CET-urile din marile oraşe şi energia termică sunt alte riscuri demne de luat în calcul. În acest moment, România nu ştie dacă să îşi propună ca peste 15-20 de ani încălzirea să se facă pe gaze naturale sau pe electricitate. Deşi pe hârtie avem 4.000 MW instalaţi în centrale pe cogenerare, nu ştim cât de disponibile sunt. După cum nu ştim nici eficienţa cu care lucrează.

Dar având în vedere datoriile la buget şi vechile probleme, ştim că oricum sectorul de termoficare este o gaură neagră. Biomasa şi biogazul pot fi soluţii pentru marile oraşe, dar pentru asta ar trebui ca autorităţile locale să construiască mici centrale în locul celor actuale şi să aibe grijă să îşi procure şi materia primă. Sigur, fără să ajungem să tăiem pădurile, ci crescând culturi energetice.

Eficienţa, cea mai mare resursă

Eficienţa energetică este şi ea una dintre marile bube. România foloseşte de trei ori mai multă energie pentru a produce aceeaşi unitate de PIB decât statele occidentale. Eficienţa este cea mai bună resursă de care dispune România. 

Reducerea intensităţii energetice costă, însă, şi e mult mai greu de făcut într-o ţară unde ponderea industriei în PIB este de 30%, aşa cum e România, faţă de o medie de 16-18% din statele Vestice. E clar că trebuie făcute multe investiţii, pe mai multe direcţii: izolarea termică a blocurilor, grupuri energetice mai eficiente, dar şi pe reţele de transmisie şi de distribuţie. Dacă producătorii se află liberi pe piaţă şi nu şi-ar vinde marfa dacă nu ar fi eficienţi, de ce nu am introduce obligaţii de eficienţă pentru distribuitori şi transportator?

Fără consumator, nu există nimic

Şi aici ajungem la punctul final al strategiei energetice: nimic din va conţine strategia nu va conta dacă nu există cineva care să consume şi electricitatea, şi gazele şi carburanţii. Iar pentru asta trebuie ca orice formă de energie să fie ieftină. Toată lumea trebuie să conştientizeze că fără industrie, nu există nici sectorul energetic care o alimentează. Iar implozia uneia va duce automat la distrugerea celeilalte. Iar totul trebuie făcut ţinând seama că românii sunt locul al doilea din UE la capitolul sărăcie. Pentru că, în final, simplul cetăţean va fi cel care va plăti şi investiţiile şi schemele de suţinere şi ajutoarele. Şi dacă nu-şi va permite, atunci se va prăbuşi tot castelul de cărţi...

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite