Când locul de muncă este ultima grijă

FOTO Shutterstock

Ne plângem adesea că suntem forţaţi să stăm în casă. Cum ar fi dacă nu am avea deloc o casă?! Ne frustrează că nu mai putem petrece ca înainte sau că mergem mai rar la restaurant. Cum ar fi dacă nu am avea ce mânca?!

Ne lamentăm că nu mai putem călători şi nu mai avem libertate de mişcare. Cum ar fi dacă nu am putea merge deloc, nu am avea cu ce să ne îmbrăcăm sau chiar nu am putea vedea?! Sunt oameni care trec prin toate aceste situaţii, oameni de lângă noi pe care nu îi vedem, pe care nu îi auzim, care nu îşi cer drepturile. Pentru că nu pot.

Locul de muncă devine ultima grijă când ai probleme grave de sănătate, dizabilităţi sau eşti victima violenţei. Cu a doua cea mai mare rată a populaţiei sărace din Europa conform unui raport al Băncii Mondiale (39%), efectele pandemiei şi crizei economice se vor simţi şi mai acut în cazul persoanelor vulnerabile din România. Pe lângă dificultăţile inerente stării lor sociale sau de sănătate, se adaugă şi provocarea asigurării unui venit lunar. La nivelul discursului public, există tendinţa de a generaliza că persoanele cu dizabilităţi sau din categorii defavorizate preferă să primească ajutor social şi nici nu îşi doresc un loc de muncă. În realitate, situaţia familială a acestor persoane implică un cumul de probleme care trebuie rezolvate şi pe care angajatorii preferă să le evite. Statul le oferă o protecţie mult prea mică, mediul de muncă este  parţial adaptat nevoilor lor, iar societatea are tendinţa de a-i respinge.

Unul dintre rolurile întreprinderilor sociale de inserţie este să încerce să rezolve aceste probleme şi să facă tranziţia, după câţiva ani, de la un loc de muncă protejat la un loc de muncă pe piaţa liberă a muncii. Întreprinderile sociale de inserţie, prin lege, au obligaţia să angajeze minim 30% persoane din categorii vulnerabile şi să-i ajute ca după 2-3 ani să poată fi angajaţi în câmpul muncii. Aceste întreprinderi nu numai că înfiinţează locuri de muncă pentru persoanele vulnerabile, ci le asigură şi un pachet de servicii sociale, de orientare profesională, de calificare, pentru a-şi menţine locul de muncă. Am discutat recent cu reprezentanţii federaţiei RISE (Reţeaua Română a Întreprinderilor Sociale de Inserţie - care reuneşte mai multe întreprinderi sociale de inserţie) despre necesitatea dialogului real cu factorul politic. Am aflat mai multe despre activitatea a trei întreprinderi - UtilDeco din Iaşi, Caritas Câmpulung şi Ateliere fără Frontiere din Bucureşti – toate generează atât profit economic, cât şi social, cu o puternică componentă de inovare socială.

Despre aceşti oameni care caută soluţii se vorbeşte prea puţin. Delăsare, superficialitate, necunoştinţă? Poate toate.

Devine o urgenţă ca statul român să-şi respecte măcar propria legislaţie, impusă de UE şi transpusă local. Deşi avem legislaţie pentru achiziţiile publice, este vorba de directiva europeană privind contractele rezervate cu clauze sociale, aceasta nu este utilizată, aşa cum se întâmplă în alte ţări din UE, pentru a susţine activitatea economică a întreprinderilor sociale de inserţie, entităţi care pregătesc persoanele vulnerabile pentru angajare. Contractele rezervate presupun ca o autoritate publică să bifeze în caietul de sarcini că licitaţia este rezervată pentru unităţi protejate şi întreprinderi sociale de inserţie. În acest caz, pot participa doar aceste tipuri de entităţi care vor concura între ele. Directiva europeană recomandă să nu se utilizeze criteriul pentru selecţie ˂preţul cel mai mic˃ ci ˂value for money˃, departajarea fiind făcută după clauze sociale. Ce înseamnă clauze sociale? De exemplu, entitatea care are cei mai mulţi angajaţi, primeşte puncte în plus; dacă are cele mai multe persoane cu dizabilităţi angajate mai primeşte alte puncte în plus, etc. Astfel de clauze vor face ca întreprinderea socială, care întruneşte condiţiile tehnice şi financiare pentru produsul sau serviciul prestat şi în acelaşi timp are şi cel mai mare impact în comunitate, să poată participa la licitaţie şi de ce nu să câştige acel contract care îi va da posibilitatea să dea de muncă la rândul său mai multor persoane vulnerabile.

Dacă ne îndoim de reuşita acestor acţiuni atunci haideţi să ne uităm la celelalte state europene. Exemple de bune practici vedem în Spania care a replicat la scară naţională modelul implementat în Barcelona. Capitala Cataluniei a adoptat în 2015 un decret prin care 75% din bugetul achiziţiilor anuale este alocat contractelor rezervate, care stimulează în special angajarea persoanelor din grupuri vulnerabile. Până în 2018, peste 500 mil. Euro au fost cheltuite în licitaţii care conţin clauze sociale şi peste 770 de persoane aflate în risc de excluziune socială au fost integrate în piaţa muncii.

În România, unde avem şi aşa puţine întreprinderi sociale de inserţie, fără o politică coerentă în acest sens impactul real este limitat. Chiar dacă avem prevederi legislative, la nivelul României există doar câteva zeci de astfel de entităţi iar întrebarea firească este ce putem face să încurajăm apariţia unora noi care să vină în sprijinul oamenilor acolo unde statul nu are suficiente resurse să o facă.

Este momentul să punem piciorul în prag şi să trecem la acţiune, nu doar la discursuri goale fără contact real cu realitatea societăţii noastre.