Bugetul public şi relaţia cu FMI

Am fost întrebat cum văd situaţia actuală a bugetului şi dacă ar fi oportun un acord nou cu FMI. Sunt două aspecte cheie de avut în vedere în acest sens: a) în ce măsură situaţia bugetului conţine riscuri semnificative; b) dacă este fezabil un acord cu FMI în condiţiile date.

Să ne referim la prima chestiune. În ultimii ani a avut loc o consolidare fiscală de amploare şi foarte dificilă, care a dus deficitul bugetului public consolidat la cca. 0,7-0,8% din PIB în 2015 - după metodologia ESA (a Comisiei Europene), de la cca 8% în 2009. Şi totuşi, deficitul revine iar în atenţie. Şi nu aiurea, ci fiindcă mărimea programată pentru 2016 este aproape 3% din PIB, iar deficitul pentru 2017, care ar ţine cont de înlesniri fiscale aplicabile de la 1 ianuarie anul ce vine, ar duce imbalanţa la semnificativ peste 3% din PIB. Sunt şi alte măsuri în discuţia parlamentului care ar pune presiune pe buget (ex: propunerea privind o nouă diminuare a CAS, care în sine are merite) ca şi posibile implicaţii bugetare ale legii Darii în Plata. În fine, chiar după estimări foarte conservatoare, o eventuală aplicare a legii salarizării unitare, ar avea impact asupra bugetului public de peste 2% din PIB. Că aplicarea ar fi eşalonata, pe mai mulţi ani, contează mai puţin în judecarea efectului total. Deci, în 2016 avem consemnată o mai mult decât triplare a deficitului bugetar, inclusiv a celui ce nu ţine cont de faza ciclului economic (adică deficitul structural).

În ce măsură este acceptabilă creşterea deficitului bugetar considerând că nu se recurge la măsuri compensatorii? Poate fi motivată dacă răspunde la situaţii extreme, un caz fiind cel al necesităţii de a combate exodul de capital uman din domeniul sănătăţii. Se poate vorbi de temei şi la reducerea TVA la produse alimentare de bază, care ajută şi lupta contra evaziunii fiscale. Dar a a merge cu deficitul către 3% din PIB, a-l depăşi cu paşi repetaţi, este mai mult decât discutabil; este periculos fragilizând totodată dinamica economiei. Oricum, să triplezi deficitul în mod deliberat când economia era în revenire vizibilă ridică semne de întrebare, mai ales dacă stimulii aplicaţi privesc mai ales consumul. Argumente că astfel se măreşte potenţialul de creştere a economiei nu sunt convingătoare.

Deficitul bugetului public programat în acest an şi cum se prefigurează pentru următorul an nu este de bun augur.

Pentru a examina periculozitatea unor deficite că cele actuale (deci fără a considera alte influenţe negative preconizate din 2017) merită să avem în vedere, între alte, de: 

• este nevoie de o creştere economică cel puţin tot atât de rapidă ca cea a datoriei publice pentru a o ţine pe această din urmă sub control (nu luăm în consideraţie cursul de schimb şi inflaţia aici pentru a simplifica judecată); fără o creştere economică adecvată, datoria publică poate rapid merge către 50% din PIB (de la nivelul de cca. 39% acum), după care se poate intra în logica unui bulgăre de zăpadă.
• este improbabil că ritmul de creştere economică în termeni reali să fie constant peste 3,5-4% în anii ce vin în lipsa unor investiţii publice şi private mai mari, a unei calităţi mai bune a investiţiilor (este chestiunea creşterii potenţiale);
• mediul internaţional este în continuare extrem de incert şi perspectiva economică din Europa este înceţoşată; oricât am vrea să vedem economia autohtonă ieşită din chingile necazurilor din euroarie, din UE în ansamblu, trebuie să fim realişti în raţionamente;
• economia are nevoie de spaţiu, instrumente de ajustare. Mijloace de corecţie avem pe partea bugetului în măsura în care există spaţiu fiscal - adică deficit mic, rezerve, tampoane. Consolidarea fiscală în România s-a făcut în mod prevalent prin diminuare de cheltuieli bugetare, chiar dacă s-a recurs la suirea brutală a TVA cu câţiva ani în urmă. Şi este bine că avem încă rata de schimb şi politica monetară proprie că instrumente de ajustare (de aceea este bine să promovăm de-euroizarea tranzacţiilor). 
• dacă deficitul bugetar creşte substanţial, spaţiul fiscal se reduce în mod automat –mai ales când avem de-a face cu tăieri masive de impozite şi creştere de cheltuieli permanente ale bugetului. Unii ar putea invoca efecte dinamice pozitive asupra economiei, dar acestea sunt ipotetice şi care chiar dacă există nu ar putea contracara mărirea dramatică a deficitului bugetar (structural).
• deficitele externe (de cont curent) sunt încă mici - probabil în jur de 2% din PIB în 2016, de la cca. 1% în 2015 şi uşor finanţabile. Dar importurile mult crescute în acest an ilustrează pistoanele din economie. Şi nici nu se poate miza tot mai mult pe servicii IT şi transporturi pentru a compensa o creştere tot mai mare a importurilor.

Deficitul bugetului public programat în acest an şi cum se prefigurează pentru următorul an nu este de bun augur. Şi această apreciere nu este derivată din observaţii ale Comisiei, ale FMI. Bunul simţ economic trebuie să îţi spună că atunci când economia creşte nu este cazul să stimulezi cererea internă, mai ales consumul. Având în vedere circumstanţele foarte complicate din economia mondială este bine să ai rezerve, pe care să le foloseşti la nevoie. Administrarea bugetului public, a economiei în general, în 2017 nu poate să contemple cu seninătate un deficit tot mai problematic. La un moment dat şi nu este vorba de calende greceşti, corecţii vor fi necesare. Cetăţenii trebuie să fie protejaţi de noi chinuri.

A doua chestiune priveşte oportunitatea unei noi înţelegeri cu FMI. Aici trebuie să vedem dacă se poate ajunge la un nou acord cu această instituţie, în afară de ceea ce decurge din consultările normale ale unui stat membru. România nu are probleme grave de balanţă de plăţi şi deci un SBA (acord specific de asistenţă financiară) nu se justifică. Nici o linie de credit flexibilă nu pare a fi la îndemână având în vedere că un astfel de aranjament implica credibilitate în actul de politică macroeconomică, inexistenta unor dezechilibre fundamentale. La noi se invoca această posibilitate prezumându-se tocmai deficitul de management macroeconomic. Deci un non-starter. Polonia are experienţa unui FCL (flexible credit line), calificându-se la momentul solicitării pentru acest aranjament, care nu implică condiţionalităţi. Am dubii serioase că noi ne calificam având în vedere uşurinţa cu care riscăm consolidarea fiscală realizată în ultimii ani. Nu comentez aici semnalul dat pentru o ţară ce ţinteşte să adere, finalmente, la euroarie. Derapajul în politica bugetară nu ne-ar califica nici pentru un aranjament tip precauţionar (PLL - precautionary and liquidity line) având în vedere aceeaşi chestiune, a deficitului bugetar sărit din cadru în mod excesiv. Când o economie este posibil să se confrunte cu şocuri adverse puternice, un PLL poate avea însă justificare. Alte aranjamente precum RFI (rapid financing instrument ) şi facilitate extinsă (extended fund facility) nu intra în discuţie întrucât nu avem probleme iminente, grave, cu plăţile externe.

Se poate vorbi despre utilitatea unui nou aranjament, mai ales dacă există credinţa (unora) că numai astfel se poate pune ordine în finanţele publice, în politică macroeconomică. Dar un nou aranjament ar reclama dorinţa părţii române pentru aşa ceva. Şi nu este mai bine să evităm să fie nevoie de un aranjament, care, în mod inerent, ar fi iar un vot de blam pentru ce pot livra singure guverne autohtone? Mai ales că beneficiază de monitorizarea Comisiei că fiecare stat membru al UE. Nici nu suntem în situaţia Greciei (de-a dreptul dramatică), chiar a altor ţări din euroarie care au datorii publice foarte mari (peste 80% din PIB). În plus, FMI are tot mai multe griji izvorâte din situaţia unor economii emergente îndatorate excesiv în exterior în ultimii ani (de notat că că România şi-a redus îndatorarea externă totală la sub 60% din PIB în ultimii ani). Cât priveşte Brexit, este un risc care priveşte economia europeană şi trebuie tratat ca atare, cu instrumente pe care le avem în Uniune; nici nu mai are relevanta acum că temă în dialogul cu FMI având în vedere dată referendumului..

Este puţin probabil că FMI să dorească a intra într-un nou aranjament cu România, având în vedere circumstanţele menţionate. Ce contează în ultimă instanţă, este să inţelegem că nu este cazul să se „întindă coarda” cu bugetul public; că bani pentru zile negre (care vor veni, la un moment dat) trebuie puşi de o parte în mod sistematic. Că în loc să facem jocuri de imagine şi să recurgem la măsuri populiste în şir, este cazul să ne gândim cum să absorbim mai mult şi bine fonduri europene, să trimitem proiecte viabile pentru Planul Juncker (este tulburător că, în lipsa unor propuneri concrete şi temeinice de la Bucureşti, Bruxelles ne invită să construim un proiect pentru sistemul de irigaţii finanţabil cu bani europeni...); cum să stârpim jaful din domenii de bază (vezi ce se întâmplă în sănătate), să introducem bune practici în companiile de stat, să finalizăm şi să trimitem Master Plan-ul pe transporturi la Bruxelles, să stabilim priorităţi investiţionale mari clare, etc. Trebuie să găsim forţa intelectuală şi de conducere acasă pentru a face  lucruri absolut necesare, care nu înseamnă „ştiinţa rachetelor”. Într-un tren al responsabilităţii şi bunului simţ economic trebuie să intre şi cei din cercurile de afaceri care înţeleg că România are nevoie echilibru macroeconomic (economic), de venituri fiscale superioare, de combatere fermă a evaziunii fiscale - nu cu o retorică monotonă să tot ceară reduceri de taxe şi impozite. Dacă găsim răspunsuri la asemenea deziderate am dovedi şi patriotismul economic sănătos de care este nevoie.

Execuţia bugetară din acest a preluat un cadru normativ şi a încercat să ţină situaţia bugetului sub control. În 2017 nu va mai fi suficient.