Băncile centrale şi crypto-monedele

Bitcoin şi alte crypto-monede (care nu sunt emise de bănci centrale/BC) animă de ani buni discuţii între experţi şi între oameni de afaceri privind banii şi viitorul sistemelor bancare. În largă măsură, această conversaţie a fost stimulată de criza financiară şi de provocările cu care se confruntă băncile centrale ca bănci de emisiune, ca reglementatori şi supraveghetori ai sistemelor bancare.

Digitalizarea în industria financiară, în economie în general, amplifică dezbaterea. În acest sens, este bine să se lămurească unele aspecte; astfel:

• moneda electronică nu echivalează cu crypto-monede (bitcoin, ethereum etc.); BC pot emite monedă electronică (deci nu neapărat bază monetară sub formă de numerar/cash);  
• crypto-moneda nu echivalează cu tehnologia pe care o numim „blockchain“ (registru de înregistrare a tranzacţiilor), ce poate fi aplicată de băncile centrale pentru sisteme de plăţi;
• crypto-moneda poate fi văzută ca o „monedă paralelă“ ce nu este emisă de o bancă centrală.

Merită să intrăm puţin în istoria băncilor centrale pentru a desluşi problemele şi dilemele legate de folosirea crypto-monedelor.

1. Băncile centrale au apărut după cele comerciale, iar funcţiile lor principale sunt: emisiune de monedă, politică monetară, împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort/LoLR), garantare a depozitelor, protejare a stabilităţii financiare. Băncile comerciale au cunoscut perioada de „free banking“, care însemna concurenţa neîngrădită şi lipsa unei bănci centrale ca emitent de monedă unică şi împrumutător de ultimă instanţă. Sistemul rezervelor fracţionale precede apariţia băncilor centrale, fiind rezultatul constatării de către băncile comerciale că pot acorda credite dincolo de resursele proprii şi depozitele atrase. 

Banca centrală, ca bancă de emisiune, trebuie să asigure încrederea în monedă, mai ales când aceasta este fiduciară (fiat money). Economiile moderne sunt monetare prin excelenţă, folosind banii în tranzacţii de schimb şi financiare. Băncile centrale încearcă să asigure stabilitatea preţurilor prin controlul cantităţii de bani şi, în ultimele decenii, mai ales prin ratele dobânzii de politica monetară -- prin preţul banilor. Trecerea de la controlul cantităţii de monedă la cel prin preţ, prin rata de politică monetară, a avut cauză în variabilitate excesivă a relaţiei între baza monetară şi masa monetară, între moneda emisă de banca centrală şi „banii interni“, creditul creat de băncile comerciale. 

2. Băncile comerciale creează „bani interni“ prin creditare; ele multiplică baza monetară (emisă de BC), nu lucrează cu monedă proprie. Că numerarul injectat de o bancă centrală în sistemul bancar este la originea creaţiei monetare se vede şi din următorul fapt: când sistemul financiar a fost ameninţat de prăbuşire, Fed, Banca Angliei şi BCE au fost obligate să injecteze lichidităţi pentru salvare; nu băncile comerciale „s-au injectat“ cu bani creaţi de ele. Alt aspect de notat: când apare o panică, banii pot fi transferaţi la bănci percepute ca fiind mai sigure, dar un „run“ (atac) la nivelul sistemului bancar poate fi contracarat numai prin injecţii de lichiditate de la un LoLR credibil, de la o bancă de emisiune.

Chiar dacă s-ar renunţa la numerar/cash, situaţia nu este alta în esenţă. Funcţiile banilor numerar ar fi preluate de monedă electronică, cum s-a sugerat mai sus. Numerarul ar fi înlocuit, să zicem, de unităţi de putere de cumpărare care ar circula numai electronic. Capitalul propriu al băncilor şi depozitele ar fi sub această formă; rezervele la banca centrală ar fi tot sub formă de asemenea unităţi. Altfel spus, ar dispărea din ecuaţia creaţiei de bani numerarul (cash-ul), fără ca relaţia între baza monetară şi masa monetară să se modifice. 

Sunt câteva observaţii cheie de făcut privind relaţia între banca centrală şi băncile comerciale când sistemele bancare nu mai au la bază echivalente metalice:

• moneda în sistem este fiduciară, se bizuie pe încredere, garanţia autorităţilor publice (statului);  
• băncile nu pot furniza altă monedă decât cea sancţionată de banca centrală. În economiile unde circulă şi alte monede (ca „monede paralele“) se pot acorda credite denominate în monede străine  acceptate de către banca centrală (în economia informală pot circula şi alte monede ca „monede paralele“);  
• băncile comerciale sunt licenţiate de băncile centrale;  
• băncile comerciale se supun reglementării şi supravegherii exercitate de către banca centrală.

Problema pentru băncile centrale este duală: a) ce politică monetară să facă (alături de măsuri macroprudenţiale b) cum să reglementeze sistemul financiar pentru atenuarea, prevenirea unor crize. 

3. Crypto-monedele sunt un reflex al mai multor evoluţii tehnico-sociale, atitudinale:

• inovaţiile tehnologice ce au permis acest tip de creaţie „monetară“;  
• reacţia faţă de efectele crizei financiare, neîncrederea în activitatea băncilor centrale, a băncilor (este o încercare de revenire, într-un fel, la regimul de „free banking“);  
• reacţia faţă de elite şi dorinţa de a căpăta independenţă, inclusiv în privinţa activelor monetare deţinute.  
• recuzarea sistemelor ierarhice, piramidale - aici, discuţia este mai amplă întrucât crypto-monedele intră în câmpul unei tentative mai mult sau mai puţin articulate de a redesena sisteme organizaţionale mari, chiar contractul social.

O mare problemă a crypto-monedelor, dincolo de insuficienţele legate de funcţiile de bază ale banilor (ex: volatilitatea excesivă ca valoare revelată de „piaţă“, ceea ce invalidează funcţia de înmagazinare a valorii şi pe cea de schimb), priveşte originea şi valoarea garantată (sancţionată oficial, cum se întâmplă în cazul monedelor emise de băncile centrale). Să ne punem întrebarea cine ar exercita funcţia de LoLR într-un regim dominat, să presupunem, de crypto-monede, pentru a vedea dificultatea conceptuală în calea avansului lor.

Crypto-monedele pot avea o funcţie speculativă, pot mijloci schimburi în anumite condiţii, dar nu văd cum ar putea îndeplini cu brio alte funcţii de bază ale unei monede emise de banca centrală. Că Jamie Dimon (CEO al J.P. Morgan), Warren Buffett, ce sunt vârfuri ale lumii afacerilor mondiale, au exprimat mari dubii privind crypto-monedele este un indiciu ce completează circumspecţia firească pe care o arborează cele mai multe bănci centrale.

Problematica crypto-monedelor este de judecat şi în contextul mai amplu al impactului noilor tehnologii în domeniul financiar (aşa numitul Fintech), în economie şi societate în ansamblu. Noile inovaţii financiare pot aduce beneficii când măresc transparenţa, permit o mai bună monitorizare a tranzacţiilor, reducere de costuri, sisteme de plăti mai sigure etc. Dar inovaţiile pot să şi creeze probleme în măsura în care susţin expansiunea „sectorului umbră“ (shadow banking/entităţi non-bancare care desfăşoară activităţi de banking) şi a unor activităţi ilegale/criminale. Între acestea din urmă se numără furturile de date, acţiunile ce urmăresc paralizia infrastructurilor de bază, a unor componente esenţiale ale sistemului financiar (ca forme de conflict de tip hibrid). Când inovaţiile fac sistemele mai puţin robuste, mai vulnerabile la atacuri, grijile sporesc. Opinia mea este că nici o arie din industria financiară nu trebuie să scape reglementării şi supravegherii exercitate de instituţii specializate.

De aceea, mi se pare straniu să observ bănci centrale ce par să trateze cu nonşalanţă funcţionarea crypto-monedelor şi a circuitelor paralele; aceasta înseamnă, fie şi parţial, tolerarea unui regim de free banking, care pune în discuţie raţiunea de a fi a băncilor centrale. În schimb, utilizarea digitalizării pentru dezvoltarea serviciilor bancare/financiare, a tehnologiei block-chain pentru realizarea unor sisteme de plăti mai robuste au sens.

Text apărut şi pe ziare.com pe 1 noiembrie 2017.