Aurul BNR din străinătăţi: Contractele cap la cap, costul de oportunitate şi bonusul BNR

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

BNR menţine aproximativ 60 de tone de aur în străinătăţi, altele decât Moscova, unde mai păstrează circa 100 de tone aparent pentru a avea discuţii fructuoase la fiecare 10 ani. Aurul menţinut de BNR în primele străinătăţi este aur tranzacţionabil, adică aur care poate fi folosit de BNR, printr-o pleiadă de instrumente să producă randamente pozitive pentru statul român.

BNR a plasat aur în depozit şi la bănci comerciale private Nu doar în bănci naţionale ca de exemplu:

  • în 2004 către Bank of Nova Scoţia, Fortis Bank Bruxelles, Barclays şi Morgan Stanley NY;
  • în 2005 către Bank of Nova Scoţia and Fortis Bank Bruxelles.

Datele apar în raportul anual al BNR din 2005. Pentru o ruminare amplă asupra relaţiei „de aur” între BNR şi Banca Angliei, în timp, aici.

Dacă nu folosesc aurul din străinătăţi pentru a genera randamente pentru statul român atunci nu doar că cei din BNR nu pot să îşi ia bonusul de până în 10% (magia puterii de negociere şi a neştiinţei contrapartidei) dar mai înseamnă şi că putem vorbi de un cost de oportunitate considerabil.

Despre instrumentele ce pot fi folosite pentru a genera randamente pe seama celor 2,5 miliarde de dolari (echivalentul aurului la 1365 dolari per uncie) am scris aici  şi aici.

Aurul a fost trimis în străinătate de BNR în mai multe perioade dar mutarea din 2010 a fost realizată sub pretextul auditării deţinerii. Justificarea nu ţine, deoarece auditul fizic se poate face şi în ţara deţinătoare, aşa cum o demonstrează zeci de alte naţiuni. Mai mult, auditul în ţară este mult mai ieftin decât o trimitere în străinătate pentru validare.

Un alt argument de bârfă este legat de asigurarea securităţii, dar nici acesta nu are valoare de adevăr deoarece până la momentul trimiterii nu au existat incidente publice de securitate nici pe teritoriul României.

Un alt argument de bârf[ este legat de practica internaţională. Practica internaţională actuală este exact pe dos în sensul repatrierii deţinerilor din străinătate, după cum ne demonstrează situaţia Bundesbank din 2013. Mai mult diversificarea internaţional de rezerve de aur fizic este realizată de acele bănci centrale care monetizează explicit aurul prin tranzacţionare.

Magia tranzacţiilor cu aur vine atât din opacitatea pieţii precum şi din maniera de comunicare a BNR. Un exemplu grăitor este comunicarea deţinerii de aur în străinătate a BNR, lipsită de transparenţă în rapoartele recente de activitate.

Pentru a ajuta înţelegerea publicului referitor la ce face BNR sau nu face BNR, deşi ar trebui să facă dacă tot a mutat aurul în străinătăţi, trebuie să explicăm o serie de elemente de piaţă foarte des întâlnite.

În tranzacţiile având ca suport active asemenea aurului, obligaţiunilor sau acţiunilor foarte des apar noţiuni ca special repo, classic repurchase agreement, securities lending, collateral upgrade, buy/sale-back, gold leasing or gold swaps. Mai multe despre gold lending şi gold leasing aici.

Regulile de contabilitate ale BNR spun că şi în eventualitatea în care ar intra în astfel de tranzacţii, BNR ar raporta deţinerea de aur chiar dacă să zicem un acord de leasing pe aur ar fi mutat aurul fizic în piaţă, către un alt deţinător.

Excursul următor va arăta ca pe baza tranzacţiilor cap la cap BNR nici măcar nu trebuie să intre direct într-un contract de leasing pe aur ca să pună la dispoziţie aurul în piaţă, ci e suficient să ducă aurul fizic într-o jurisdicţie (acele străinătăţi) unde aurul fizic se tranzacţionează, ceea ce a şi făcut.

Neştiinţă, poză, sau ciungă contra cost de oportunitate? (Tranzacţiile din 2004 şi 2005 sugerează o relaţie temeinică şi de durată cu tipuri diferite de actori pe piaţa aurului)

Dacă în raportul anual din 2009, Banca Reglementelor Internaţionale (BIS) raporta zero derivative pe suport aur, în raportul din 2010 apăreau derivative pe aur în echivalentul a 8,162 miliarde de dolari.

În iulie 2010, Wall Street Journal menţionează faptul că BIS a realizat swap-uri pe aur cu 10 bănci europene în echivalentul a 346 tone de aur. În iulie 2010, Financial Times explica procedeul prin care băncile pun la dispoziţie în aceste swap-uri aurul pe care îl au/ţin diferiţii client. Altfel spus, ceea ce a ajuns la BIS pentru a fi swap-at contra dolari/euro etc. nu erau deţinerile în nume propriu ale celor 10 bănci comerciale, ci deţinerile în diferite conturi şi forme contractuale ale clienţilor băncilor respective.

Aceeaşi informaţie, dar cu mai multe detalii poate fi regăsită şi aici.

Contracte cap la cap!

În anexă găsiţi un exemplu de contracte cap la cap. Un contract între client şi banca comercială şi un altul între banca comercială şi BIS. Clientul a cedat aurul băncii contra bani, contra alt activ sau doar pentru a fi păstrat. Banca comercială a cedat aurul clientului către banca BIS contra cash. Clientul poate că nici nu ştia că, în final, aurul fizic ce îi aparţinea de drept a ajuns la BIS prin tranzacţii succesive. Desigur, necunoaşterea nu este şi scuza unor angajaţi din BNR.

În majoritatea tranzacţiilor din înşiruirea anterioară începută cu „repo” se cedează colateral (care poate fi reprezentat de obligaţiuni, aur, acţiuni) contra cash. Cel care deţine colateralul pe perioada instrumentului respectiv poate intra în tranzacţii cu acel colateral, cedându-l altora aşa cum am explicat în opinia referitoare la tranzacţiile în lipsă (short sale pe aur).

Revenind la BNR, în momentul în care a mutat aurul fizic în străinătăţi, acesta devine la dispoziţia celui care îl deţine, fie că este banca centrală, banca centrală a băncilor centrale, banca comercială, fond speculative, producător de aur, bursa de aur, utilizator industrial de aur indiferent de forma contractual care poate fi contract de împrumut de aur, de leasing de aur, de swap de aur, de custodie de aur or orice fel de denumire năstruşnică poate avea un contract bilateral realizat off-market (în afara pieţei).

Un contract bilateral în afara pieţei este exact forma prin care monetizarea aurului ar fi evitată (şi implicit lăsarea de bani pe masă) cel mai uşor de ochii răutăcioşilor.

Aurul trimis în străinătăţi ajunge în piaţa în urma unui al doilea contract, aşa cum s-a văzut în înşiruirea client-bancă comercială-BIS şi este monetizat, rentabilizat.

Dacă BNR nu ia partea ce i se cuvine din această monetizare înseamnă că a crescut enorm de mult pentru standardele româneşti costul unui interviu şi a unei vorbe bune...

Aurul se tranzacţionează de foarte multă vreme ca şi activ financiar decuplat de deţinerile reale de aur fizic. Aceste deţineri de aur fizic sunt necesare din când în când pentru livrare mai ales când sunt anumite condiţii în pieţe, nu neapărat în cea specifică de tranzacţionare a aurului e.g. probleme de decontare între bănci, calitate scăzută a altor forme de colateral general.

În condiţii limită (destul de frecvente în ultimii 6 ani), aurul fizic se plăteşte „în aur”. Pentru a putea primi plata „în aur” (dacă e denigrator ciunga), aurul trebuie să fie într-o zonă unde se tranzacţionează. Aurul ascuns în România nu face parte din circuitul global.

Un articol din ZeroHedge dă câteva detalii care fac lumină cât de „întinsă” este piaţa de aur tranzacţionat în format hârtie raportat la piaţa de aur fizic: „542 de uncii de aur hârtie la fiecare uncie de aur fizic. Un factor de diluare de 0,2%”.

Aurul fizic este valoros. Deţinerea acestuia în străinătăţi ar trebui să aducă o rentabilitate semnificativă statului român şi, desigur, bonusului de performanţă al BNR. Neglijarea unei asemenea surse de venit este un lux.

Aurul mutat în străinătăţi nu poate fi repatriat peste noapte în România, deoarece contractele la contracte la contracte au perioade şi clauze de întrerupere înainte de scadenţă, penalizatoare. Penalizarea ar trebui decontată de BNR şi ar apărea în scripte.

Un selfie cu un lingou fals nu ţine de rentabilitatea deţinerii de aur fizic. Link aici.

Anexa 1) Un exemplu deloc utopic ce înseamnă contract la contract la contract în cazul aurului dus de BNR şi lăsat în străinătăţi.

Să presupunem că BNR duce aurul la Londra sau la BIS sub un pretext. Plăteşte transport, pază şi asigurare, costuri de auditare şi decide să îl lase acolo în custodie. Plăteşte un comision de păstrare, asigurare etc. ca să ştie şi intermediarul unei asemenea mutări că nu s-a deranjat degeaba.

Aurul fizic aflat în străinătăţi este cedat într-un contract de împrumut la vedere unei contrapartide credibile de către cel care are aurul României în custodie, pază („pe semnătură”).

Cel care a luat cu împrumut aurul României în pasul 2 la vedere (deşi sigur a fost un contract pe o perioadă mai lungă că nu se deranja intermediarul) dă cu împrumut pe 5 ani (vede el ce face şi cum rostogoleşte împrumutul iniţial la un an, exact cum fac şi Băncile tradiţionale cu depozitele clienţilor ca să finanţeze un împrumut pe termen lung că doar şi lingourile de aur sunt „fungibile”) parte din cele 60 de tone.

Spre exemplificare, poate da 2 tone unei burse de aur. Atât este totalul aurului fizic deţinut de bursă din exemplul real din articolul ZeroHedge menţionat anterior. Factorul de diluare era de 0,2%. Aşa de mult putea să amplifice aurul fizic. E uşor de evaluat ce ar însemna reducerea stocului de aur fizic deţinut pe nepusă masaj. Celelalte 58 de tone sunt cedarea contra dolari printr-un swap de aur contra dolari la un termen de 3 ani.

În acest exemplu este clar de ce aparent un împrumut al BNR de aur fizic în străinătăţi la vedere şi inofensiv are cu totul alte implicaţii, generează mulţi, mulţi bani şi nu poate fi repatriat oricând fără costuri majore pentru BNR.

Probabil că e clar de ce BNR a ţinut transferul de aur în străinătăţi atâta vreme la secret şi a încercat în 2010 o amăgire a opiniei publice prin poze ale ziariştilor cu lingouri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite