Voi reveni în urmă, la începutul anilor ‘90, când România, proaspăt ieşită din comunism şi confruntată cu şocul tranziţiei de la economia centralizată, la cea de piaţă – un proces încă necunoscut din punct de vedere teoretic şi neexperimentat practic - îşi fixase primele ţinte în ceea ce priveşte vitoarea orientare politică şi economică. Aderarea la UE şi NATO erau obiectivele asupra cărora toată clasa politică căzuse de acord că le va urmări, în cadrul unui acord semnat la Snagov.

Este ceva ce nu s-a mai repetat de atunci în niciun domeniu, cu atât mai puţin în zona economică. Marile investiţii publice ale României – şi vorbesc în principal despre infrastructura rutieră – s-au materializat greu, de cele mai multe ori rămânând la nivel de studiu de fezabilitate.

Lipsa unui pact naţional, a unui consens asupra priorităţilor, face ca marile proiecte de investiţii, fie ele autostrăzi, poduri, centuri ocolitoare; spitale publice, cartiere de locuinţe finanţate de stat, să nu trăiască de la o legislatură la alta şi să se năruie odată cu schimbarea decidenţilor. Pentru că este puţin probabil ca acelaşi om, care semnează proiectul de investiţie pentru un pod, o autostradă, un complex energetic, să culeagă roadele electorale ale tăierii panglicii inaugurale de peste 4,6,8 sau chiar 10 ani.

Marea problemă, peste care doar o miopie politică poate trece, este faptul că investiţiile publice sunt necesare, nu să aducă voturi, ci  să reducă decalajele care separă România de ţările occidentale avansate. Decalaje economice care se adâncesc, din păcate, pe zi ce trece.

Obiectivul final al apartenenţei României la UE este realizarea convergenţei, şi vorbim aici despre mai multe planuri.

În primul rând, la nivel financiar, avem obiectivul adoptării monedei unice europene.

În al doilea rând, la nivel administrativ, vorbim despre transformarea unui aparat format din peste 1.000.000 de oameni şi tranziţia lui către o administraţie modernă, care se foloseşte de tehnologie pentru a facilita relaţia cu cetăţenii, cu mediul economic.

În al treilea rând, avem infrastructura, cu efectul ei de antrenare a economiei. Cele trei provincii istorice ale României sunt încă precar legate una de cealaltă, o fractură vizibilă în nivelul lor de dezvoltare, dar şi în pierderea de potenţial, pe care România o resimte.

În fine, avem decalajul existent la nivelul confortului cetăţeanului în materie de servicii publice, de la cele legate de traiul de zi cu zi – canalizare, alimentarea cu apă, confort locativ – până la cele legate de educaţie, sănătate şi protecţie socială.

Absenţa acestor lucruri este şi principala cauză a imigraţiei, depopulării unor importate regiuni din România şi a degradării ţesutului social. Majoritatea problemelor nu pot fi realizate prin investiţii private. Costă mult, randamentul lor, ca investiţii, din punctul de vedere al unui actor privat, se materializează greu, dacă se materializează.

Din acest punct de vedere, investiţiile publice ale statului joacă un rol important şi sunt singurele care răspund unor nevoi generale, fără presiunea rentabilităţii financiare. Marea provocare, în acest caz este, aşa cum am arătat, voinţa politică, cadrul legislativ al derulării investiţiilor şi pregătirea echipelor de management.

În mod normal, din această enumerare nu ar fi lipsit nici ”resursele financiare”. Dar, paradoxal, Criza Covid-19, care a lovit brutal economiile la nivel mondial, aduce pentru România resurse şi posibilitatea, probabil ultima, de a repara ce s-a greşit în ultimii 30 de ani.

Peste 70 de miliarde de euro fonduri europene ar putea ajunge în România în următorii şapte ani. Aceste resurse nesperate până nu de mult pot ajuta la recuperarea decalajelor de dezvoltare, prin investiţii în proiecte strategice şi crearea de noi locuri de muncă.

Actualul guvern a arătat că este gata să îşi asume responsabilitatea planurilor de investiţii pe termen lung, prin reindustrializarea României.

Autostrăzile au fost cel mai des invocate şi pe bună dreptate, având în vedere necesarul uriaş, dar în România există şi alte probleme nerezolvate încă şi care se regăsesc pe lista priorităţilor imediate ale executivului: infrastructura energetică sau irigaţiile.

În domeniul energetic, miza pentru România este să înlăture riscul de a deveni un importator de energie electrică, când de fapt are potenţialul de a fi un exportator net. Soluţiile posibile pe termen scurt : trecerea pe gaze a unei părţi din producţia de energie electrică obţinută din cărbune, creşterea capacităţii de producţie de energie nucleară prin construirea noilor reactoare la Cernavodă. Ca şi infrastructura de transport, sistemul energetic este o altă Fata Morgana a României. Devenirea energetică, ca şi devenirea agriculturii româneşti ţine acum doar de decizia actorilor politici.

Rolul statului rămâne, deci, fundamental şi de neînlocuit în rezolvarea unor probleme strategice, iar investiţiile publice, unul dintre puţinele mijloace ce pot fi folosite în mod real şi eficient. ”Prin noi înşine” este posibil şi în 2020, trebuie doar să vrem. Iar guvernul actual vrea şi poate să facă aceste lucruri.

Astfel, în mai puţin de cinci luni, doar în domeniul infrastructurii rutiere au fost finalizate şi semnate proceduri de achiziţie în valoare de circa 3 miliarde lei, în timp ce alte proiecte cu o valoare estimată de 18 miliarde lei sunt în curs de realizare.

In plus, pentru accelerarea procedurilor şi pentru o mai rapidă derulare a proiectelor, acelaşi executiv a dat putere autorităţilor locale de a gestiona şi urmări executarea proiectelor de infrastructură rutieră şi feroviară de interes naţional, transferându-le de la nivelul autoriăţilor centrale.Toate obiectivele care nu se regăseau astfel pe lista de priorităţi a CNAIR sunt transferate autorităţilor locale şi executate de acestea.

Administraţiile locale vor putea astfel prelua în gestiune şi execuţie proiecte, fie prin autoritatea locală, fie prin asociaţii de dezvoltare intracomunitară, în timp ce finanţarea va fi asigurată de către executiv. Proiectele nu doar că ar trebui să se realizeze mai rapid, ci ar trebui să beneficieze de o validare şi o contribuţie chiar mai importantă din partea comunităţilor locale, a mediului de afaceri autohton.

Cu banii europeni putem contrui România viitorul, prietenoasă cu mediul, dotată cu o infrastructură rutieră, de sănătate şi energetică de calitate, cu servicii publice complet digitalizate, capabile să satisfacă nevoile cetăţenilor şi mediului privat. Vom puteam reclădi astfel încrederea că lucrurile pot evolua în bine în această ţară.

Vom izbuti însă să avem un consens care să dureze măcar o generaţie ?

Personal, cred că avem încă resurse de a reclădi încrederea cetăţenilor şi investitorilor şi a reaşeza pe drumul competitivităţii economia României. Dar timpul presează, aşa că trebuie să facem mult în fiecare zi.