Dacă leadership nu e, nimic nU E

Lipsa de leadership din statele Uniunii Europene a fost unul dintre principalii factori care l-a încurajat pe Vladimir Putin să apese pedala unui război discret în Crimeea şi estul Ucrainei. Totodată, criza leadershipului european dă apă la moară şi altor doi inamici abstracţi: deflaţia şi scăderea economică.

Dacă ar fi să numim conducătorii europeni carora li se ”datorează” starea economică proastă a Bătrânului Continent, primii care ne vin în minte sunt Francois Holland, preşedintele socialist al Franţei, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Junker, preşedintele Comisiei Europene şi, nu în cele din urmă, Angela Merkel, cancelarul Germaniei. Cu toţii oscilează între asumarea unor reforme structurale dure şi deschiderea robinetului de bani, într-o variantă reeditată a programului de Quantitive Easing (relaxare cantitativă) made in USA.

Un înţelept a spus odată că o decizie – chiar şi proastă – e mai bună decât nicio decizie. Tabloul macroeconomic european ne spune că traducerile în franceză, germană sau italiană ale cugetării din fraza anterioară nu sunt foarte populare în rândurile conducătorilor europeni. Această inadecvare culturală poate fi însă tradusă în termeni economici: Germania se află în prag de recesiune, Franţa bălteşte în stagnare iar Italia se află la un nivel un pic mai bun faţă de cel de acum 15 ani, când a fost adoptată moneda unică. Problema e că toate aceste trei state realizează două treimi din Produsul Intern Brut (PIB) al zonei euro.

O armă mortală: deflaţia

Această apatie cvasigenerală (doar Spania şi Olanda au dat semne de vigoare) se oglindeşte, mai ales, apa stătută a deflaţiei. Inflaţia europeană a coborât în luna august la 0,3% de la 0,4% în iulie şi 0,5% în iunie, faţă de 2% cât este ţinta BCE. Iar atunci când inflaţia este infimă datoriile statelor, ale gospodăriilor şi ale companiilor devin insuportabile. Cuplată cu scăderea sau creşterea modestă a veniturilor, deflaţia devine o armă mortală, după o formulare folosită de revista britanică The Economist.

Şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, recuperarea economică timidă menţine practic neatinsă rata  şomajului, cu toate că acesta a scăzut faţă de nivelurile record de anul trecut. Şomajul în rândul tinerilor poate deveni uşor subiect de tragedie antică atunci când ne uităm la economia Greciei. În această ţară, peste 55% dintre tineri nu lucrează, lucru valabil şi pentru Spania. În ansamblu, rata şomajului este de aproape două ori mai mare în UE decât în Statele Unite.

Inutil de adăugat că datoria publică (tot mai scumpă în termeni reali) a Greciei şi Spaniei, state care aparţin grupului peiorativ denumit PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia şi Spania) depăşeşte 100% din PIB.

Să curgă banii? Nein

La întrebarea ”ei bine, care este totuşi leacul?” răspunsurile mai-marilor europeni sunt divergente, însă ceea ce îi uneşte este lipsa de decizie. Mario Draghi, şeful BCE, este adeptul unui program de relaxare cantitativă însă Angela Merkel şi Bundesbank îi spun ”nein” destul de clar. Băncilor germane le ajunge că au fost menajerele care au curăţat în urma exceselor făcute de PIIGS. Cancelarul Germaniei propune în locul festinului monetar menţinerea  unei dsicipline fiscale stricte.

Adoptarea de reforme, precum liberalizarea pieţei muncii în Franţa, e genul de măsură care ar putea rezolva lucrurile, în mod sustentabil.  Cuvântul ”reforme” va ieşi probabil din vocabularul preşedintelui impopular al Franţei, Francois Holland, incapabil să-şi convingă cetăţenii de necesitatea acestora: şi e vorba, în special, de reducerea aparatului bugetar. Mai mult decât atât, fostul ministru francez al economiei, Arnaud Montebourg, cânta până în august – când a fost demis – un cântec de sirenă ale cărei linii melodice pot fi rezumate astfel: dacă Franţa ar lăsa libere baierele bugetului (prin creşeterea deficitului) şi ar creşte cheltuilile publice, reformele dure ar deveni inutile.

Mai curajos, premierul Italiei, Matteo Renzi, este avocatul reformelor, cu toate că rezultatele au întârziat să apară, iar Italia se află în recesiune.

Schizofrenia burselor

După un 2013 cu un plus al PIB-ului european de doar 0,1% (puteţi citi 0%, fără reţinere) şi un prim trimestru dezamăgitor, a nu lua nicio decizie devine o strategie fatală. Câteva variante de lucru pentru ieşirea din marasm există. Acestea variază de la crearea unor noi instrumente pentru finanţarea companiilor (propunerea Italiei) sau stabilirea unui plan de stimulare a investiţiilor private (din partea Franţei şi Germaniei) până la lansarea unui program de investiţii în valoare de 300 de miliarde de euro, propus de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Din păcate, a nu face nimic este sloganul nerostit al celui din urmă.

În afară de şomaj, deflaţiei şi scădere economică (eufemistic numită pe alocuri revenire timidă), Uniunea Europeană mai suferă de o boală foarte gravă: schizofrenia burselor. De trei săptămâni, indicele german DAX e aproape blocat în jurul valorii de 9.700 de puncte. După o scădere anterioară de la 10.000 de puncte la 9.300, era cazul să recupereze, pentru că indicatorii macroeconomici o justifică din plin. Reluaţi lectura şi veţi înţelege ironia.