Ai noştri, ca brazii

Cum nu se dă câinele de la măcelărie, tot aşa, nici politicianul român nu cedează butonul roşu de la companiile de stat.

Pe tăcute, compania Tarom, care reprezenta una din glorioasele găuri negre din economia noastră socialistă, a trecut pe plus. Nu s-a însănătoşit de tot, nu-i chiar profitabilă. Datele oficiale spun: "… primele cinci luni ale anului 2013 confirmă faptul că rezultatele companiei Tarom s-au îmbunătăţit cu 34%, respectiv 38 milioane lei (8,5 mil. euro) faţă de ceea ce a fost prevăzut în planul de management şi cu 45%, respectiv 52 milioane lei (11,6 mil. euro) faţă de cele prognozate în bugetul anual." În luna mai, TAROM nu a mai generat pierderi. A făcut un profit mic de tot, de 2 mil. de lei. Dar e un trend ascendent şi, dacă presiunile consiliului de administraţie nu vor duce la înlocuirea CEO Richard Branson, s-ar putea ca, la sfârşitul anului, TAROM să nu mai caute cumpărător din poziţie falimentară. Între timp, acestui domn i se fac, zilnic, propuneri: ba să-şi dea demisia, ba să se îmbolnăvească, ba să ocupe un alt post, oferit pe tavă. Un caz foarte asemănător e reprezentat de CFR Infrastructură.
Ce se întâmplă, ce avem noi aici? Nimic altceva decât două exemple de management privat în economia românească. Cu alte cuvinte, mult mai puţin meşteşugite, întreprinderile socialiste nu sunt falimentare în sine şi nici o ghiulea legată de piciorul statului, ci nişte entităţi economice care pot fi lesne profitabile. De câte ori n-am auzit prostia cu vânzarea pe un leu, doar pentru că noi, românii, suntem proşti, leneşi, incompetenţi şi comunişti! Repetată până la saţietate, formula cu privatizarea obligatorie a devenit loc comun, astfel încât politicienii îşi trec în agendă, la loc de cinste, privatizarea ţării, cu orice preţ. La orice preţ.
Am spus de zeci de ori că e imposibil ca industrii sau activităţi de importanţă strategică, unde statul are monopol, să fie falimentare. Hidroelectrica, Poşta sau CFR Marfă sunt numai trei exemple. Hidroelectrica a fost stoarsă de băieţii deştepţi, cărora nu li s-a putut împotrivi nimeni, timp de zece ani. În timp ce intermediarii cu firme-garsonieră aveau un profit de 1,2 miliarde de euro, blestemata de companie se scufunda în datorii. Şi, dacă mai continua câteva luni, era totul încheiat şi parafat. Percepţia publicului e că, de vreme ce sunt căpuşate ori stoarse de resurse, cel mai bun lucru ar fi să le externalizăm, să le vindem repede, altor băieţi deştepţi. Măcar să nu mai producă pagubă. Să nu ne mai batem noi capul! Cât de păguboasă e această viziune e clar. Dar nu-i la fel de clar de ce managerii români nu pot să obţină, şi ei, nişte rezultate cât de cât notabile? E un blestem? E destinul nostru, cum spunea, de troglodiţi ai Europei?
Tocmai mişcările intestine din Consiliul de Administraţie al TAROM ne dau dimensiunea corectă a problemei. De două decenii, România a fost predată, cu acte în regulă, unchilor, mătuşilor, cumetrilor şi nepoţilor politici. Această armată de strânsură a fost legiferată, iar numirile în fruntea companiilor "de stat" sunt politice. Degeaba se bat ipocriţii cu cărămida în piept: "Să depolitizăm!", că, imediat ce ajung la butoane, prima lor grijă e să-şi plătească datoriile electorale cu posturi grase. Ce-i pasă nimuricului ajuns în vârful piramidei? Habar n-are cu ce se mănâncă economia. Nu-l doare capu' cum trăiesc subordonaţii. Ca un feudal fălos, îşi cheamă neamurile la ospăţ: "Luaţi şi ghiftuiţi-vă, că nu luaţi de la mine. Poftă bună!"