Ne vor invidia cei din viitor pentru blocurile în care trăim acum?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De curând a avut loc în Singapore un fel de congres mondial al marilor arhitecţi, care a avut o singură temă de discuţie: cum va arăta viitorul arhitecturii peste o sută de ani.

Concluziile au fost aproape unanime: vor fi mari aglomerări urbane, şi acolo o populaţie inimaginabil acum de numeroasă va trăi aproape exclusiv în turnuri gigantice, pe care nici fantezia nu prea le poate cuprinde astăzi. Vor fi zone distincte rezidenţiale, altele cu birouri, malluri, spitale, secţii de poliţie, grădini şi sporturi, cluburi, şcoli şi universităţi, autorităţi publice şi cam tot ce vedeţi acum într-un oraş deloc mic. Vor fi ecosisteme din care locuitorii nu vor avea multe nevoi sau tentaţii să coboare şi să iasă, aşa că unii vor rămâne acolo cu lunile şi cu anii.

Sigur, cei din Asia înţeleg cel mai bine despre ce vorbesc aceşti arhitecţi, fiindcă viaţa pe verticală a început deja la ei de ani buni, şi celelalte opţiuni dispar încet dar sigur. Acum prin inaccesibilitate financiară, dar la un moment dat vor dispărea pur şi simplu cu totul, oricât de mulţi bani vei avea ca să le cumperi. Generaţiilor din România care nu vor apuca nici măcar începuturile acestui nou stil de viaţă poate că li se pare scary, dar dacă vezi cum s-au adaptat asiaticii la acesta, şi mai ales noile lor generaţii, îţi mai vine inima la loc la gândul că urmaşii şi nepoţii tăi s-ar putea să fie chiar fericiţi în astfel de golden cages.

Un exemplu de astfel de proiect deja vehiculat pe piaţă este cel cu turnul din Sahara care ar adăposti în întregime un mic oraş pe cele 78 de hectare ale sale de etaje puse cap la cap, cu tot ce e nevoie, fără să fie nevoiţi să iasă din bloc luni de zile. Nu că ar avea ce face prin jurul lui dacă ies să se plimbe, totuşi… Proiectul ar putea începe în 2025, şi construcţia ar dura cam 50 de ani. „The idea is to make a real city out of this tower. A city includes many things. The idea is to obtain a building combining different programs including housing units adjacent to offices, of course. There is a museum, an meteorological observatory on the Sahara, there are libraries, gyms, pools, hospitals. The idea was really to offer a sufficient number of programs to be able to remain self-sufficient and not to have to rely on other buildings or have to create new ones.”

Luxul de suburbie, de periferie şi de centru

În America şi în Europa, şi în marile oraşe din România, desigur, ca upper middle classer ai toate opţiunile deschise, încă nu eşti obligat să trăieşti într-un astfel de turn: luxul de suburbie, cel de periferie şi cel pe înălţime din centru. Cu aceiaşi bani, în funcţie de personalitatea şi de constrângerile fiecăruia, poţi cumpăra o casă mică cu grădină şi piscină în suburbii, un apartament mai mare în cartierele periferice, poate şi cu o oarecare privelişte, cu puţin noroc, sau un mic apartament în blocurile din ce în ce mai înalte din centru, dacă eşti om de centru, dinamic şi social.

Din punct de vedere sociologic, cei mai interesanţi şi mai profitabili pentru analize pe care să le vinzi marilor dezvoltatori imobiliari sunt cei din partea de sus a clasei medii. Tineri şi dinamici, adesea bobos, confirmaţi profesional şi cu succes de carieră garantat, iremediabil emancipaţi şi occidentalizaţi, hiperactivi social – consumatorii luxului rezidenţial pe înălţime pentru middle class, adică. Cea mai studiată şi mai bine cunoscută clasă socială, mai ales pentru că are profiluri bine definite, sisteme axiologice, atitudini şi comportamente previzibile şi relativ uşor de conceptualizat.

Ingredientele luxului rezidenţial

Luxul rezidenţial, în general, are peste tot în lume cam aceleaşi ingrediente principale:

  • Vecinătăţile apropiate şi vederea/ panorama, perspectiva (location and quality of views)
  • Estetica ansamblului rezidenţial şi a clădirii, exterior şi interior – estetica spaţiilor sociale/ comune)
  • Funcţionalitate şi facilităţi (amenities and dedicated convenience facilities), cu circuit închis pentru locatari, sau deschise nerezidenţilor
  • Distanţa până la marii poli sociali (culturali, comerciali, de business etc.) ai oraşului (distance to significant social hubs).

Sigur, doar cei foarte bogaţi pot avea toate aceste patru grupuri de ingrediente ale luxului rezidenţial la un loc. Pentru bogaţii hiperactivi social, care vor să trăiască în inima comunităţii, în marile oraşe rămâne doar luxul pe înălţime în cele câteva turnuri care au privelişte neobturată, pentru care plătesc milioane: către Central Park, port, mare, munte, lacul Floreasca sau parcul Herăstrău, după caz. Pentru middle class, însă, vecinătăţile apropiate şi quality of views (cele mai scumpe, de altfel) sunt complet sacrificate, dezvoltatorii fiind obligaţi să compenseze cât se poate de mult cu celelalte ingrediente.

Odată cu inventarea şi dezvoltarea marilor ansambluri rezidenţiale, cu amenities and dedicated convenience facilities din ce în ce mai multe şi mai sofisticate, scade nevoia rezidenţilor pentru accesul rapid la significant social hubs, aşa că scade şi presiunea pe dezvoltatori să le construiască în apropierea acestora – adică pe terenuri din ce în ce mai scumpe. Şi există din ce în ce mai mulţi dezvoltatori care reuşesc să se coordoneze cu dezvoltatorii vecini pentru facilităţi sociale complementare, cu un câştig major pentru toată lumea: rezidenţii, dezvoltatorii, comunităţile şi, nu în ultimul rând, chiar autorităţile asupra cărora scade presiunea socială.

Aşadar, când e vorba despre luxul rezidenţial de oraş mare (sau de social hub, în general) pentru middle class, care nu mai poate fi decât pe înălţime în viitor, după cum am văzut, dezvoltatorilor le rămâne să se concentreze asupra celor două grupuri mari de ingrediente care au rămas: estetica şi, mai ales, funcţionalităţii şi facilităţilor sociale (amenities and rezidents’ benefits).

Estetica şi funcţionalitatea

În Bucureşti şi în România, în general, abia în ultimii ani au realizat dezvoltatorii că estetica vinde mult, mult mai bine decât îşi imaginau ei. Linia arhitecturală fină, originalitatea, proporţiile clădirii, culorile, căile de acces şi spaţiile înconjurătoare, intrarea, holul central, scările, culoarele elegante pot adesea să-ţi aducă cel puţin 20% în plus la vânzarea unui apartament. Şi dacă estetica te costă ca dezvoltator 10% în plus, tot rămâi cu ceva bani la urmă – şi nu puţini. Stelu, Iuşuţ şi cei de la One United au intuit şi au înţeles cel mai bine aceste aşteptări nerostite ale clienţilor. Şi le-au speculat din plin, cu rezultatele spectaculoase pe care le cunoaşte toată lumea. Şi invers, cei care rămân în urmă vor fi marginalizaţi şi nu vor avea vreo scuză, fiindcă arhitecţii români sunt din ce în ce mai buni, unii dintre ei ajungând să conceapă şi să proiecteze la adevăratele standarde occidentale, accesul la tehnologie şi la materiale de calitate e, practic, nelimitat pentru oricine vrea să facă mare performanţă estetică.

Dar partea de funcţionalitate şi facilităţi sociale e cea mai interesantă dintre toate, fiindcă îi dă dezvoltatorului cea mai mare marjă de manevră şi face mult mai clară diferenţa dintre marii dezvoltatori vizionari şi cei de oportunitate, mai mărunţei la minte şi la imaginaţie – chiar dacă portofelele le sunt la fel de pline.

Aici lucrurile au stat invers decât la estetică. Dacă mulţi au subestimat aşteptările cumpărătorilor şi disponibilitatea lor de a plăti pentru estetică, la fel de mulţi au supraestimat importanţa facilităţilor sociale şi disponibilitatea rezidenţilor de a le folosi. Am văzut multe piscine interioare, saune, săli de sport, grădină sau alte facilităţi pentru rezidenţi, chiar în blocuri mici şi foarte mici – mai ales dintre cele construite înainte de 2008. O bună parte dintre ele complet ignorate de către locatari, care se degradează din lipsă de folosire şi de întreţinere, prind igrasie şi miros de vechi, îndepărtând şi mai mult potenţialii utilizatori, şi cercul vicios se închide repede.

Dedicated facilities

Când vine vorba despre dedicated convenience facilities, acum şi-au cam dat cu toţii seama că e nevoie de un anumit nivel minim de calitate ca să atragă atenţia şi interesul locatarilor. Şi, mai ales, de o anumită dimensiune fizică! Nu prea-i vine nimănui cheful să facă baie într-o piscină de şapte metri, şi nici gimnastică la lumina becului într-un subsol de bloc, lângă garaj.

Cei de la marile ansambluri rezidenţiale au putut depăşi limitele critice de dimensiune, de complexitate şi de calitate care să facă atractive facilităţile sociale exclusive pentru rezidenţi. Însă au realizat repede, şi ei, că utilizarea lor e foarte fluctuantă, că nu au suficient volum, proporţional cu investiţia. Perioade lungi din zi sunt goale, nefolosite dar consumatoare de electricitate, de întreţinere şi de alte resurse, costurile mari adăugate la întreţinere îi surprind pe mulţi locatari, care devin îngrijoraţi. Şi soluţii nu prea sunt. Aşa că aceste facilităţi sociale, care au fost o bună bucată de vreme argumente forte în prezentările dezvoltatorilor de ansambluri rezidenţiale, încep să fie regândite şi recalculate, ajungându-se chiar în extrema cealaltă, până la scoaterea lor cu totul de către dezvoltatori de complexuri rezidenţiale mari, la care cu greu ţi-ai putea imagina că nu sunt.

Asiaticii şi americanii din marile metropole s-au confruntat şi ei cu aceleaşi probleme şi dileme, cu mult timp înaintea noastră, aşa că diversele soluţii tot de la ei au venit. Una dintre cele mai apreciate – deci şi cele mai eficiente – pare să fie ansamblul hibrid integrat, mixt, semideschis, sau „cu pivot”, cum le-am văzut de câteva ori numite.

Ansamblurile rezidenţiale închise, cu acces restricţionat doar rezidenţilor şi invitaţilor lor (cum sunt la Bucureşti Washington Residence, Arcadia, Emerald, Luxuria, Central Park şi alţii), au avantajul exclusivităţii şi intimităţii, însă au comerţuri de foarte mici dimensiuni sau deloc, iar facilităţile sociale de tip leisure sau serviciile exclusive ies cu greu pe plus la calcule.

Ansamblurile rezidenţiale deschise, cum ar fi One Mircea Eliade, Central de pe Vasile Lascăr, Herăstrău Plaza ori cele mari dinspre periferie, au avantajele concentrării de puncte comerciale (magazine, restaurante, cafenele, servicii publice), dar care vin cu dezavantajele asociate: lipsa intimităţii şi a sentimentului de apartenenţă la grup, aglomeraţie, zgomot, necurăţenie şi altele.

Ansamblurile rezidenţiale hibride integrate

Ansamblurile hibride sunt ceea ce numele sugerează, desigur: clădiri rezidenţiale şi de altă natură gândite complementar şi sinergic într-un ansamblu unitar. De pildă, un ansamblu rezidenţial în jurul unui pol (pivot) de office, hotel de business sau de leisure, al unui campus universitar, mall pe înălţime sau diverse altele cu trafic mare. Principiul, ideea de bază este să ai un grup de rezidenţi de lungă durată în blocurile rezidenţiale lângă unul de rezidenţi temporari, flotanţi, cu nevoi şi obiceiuri de consum complementare, dar nu foarte diferite, încât să le poţi pune facilităţile şi funcţionalităţile în comun, făcând astfel o economie consistentă printr-o mult mai eficientă folosire a lor.

Aceste ansambluri hibride integrate pot fi gândite şi concepute pornind din două direcţii, de la două obiective: dinspre rezidenţial, văzut ca obiectiv de bază, şi căutând un pivot extern pe care să-l integreze sinergic, sau invers, pornind chiar de la pivot, ca obiectiv principal de business, şi completându-l cu funcţii rezidenţiale integrate. Oricum ar fi, însă, principiile de bază şi funcţionarea pe ansamblu e aceeaşi.

Bucureştiul

Nu ştiu dacă există deja astfel de ansambluri hibride integrate în România, suficient de mari încât sinergia chiar să funcţioneze şi să facă diferenţa, dar în Bucureşti abia acum au început să se construiască. Ansamblul de la Radisson ar putea să se apropie, cu hotelul ca pivot, desigur, dacă vor regândi şi vor reconstrui sectorul rezidenţial. Dar le va fi destul de greu, fiindcă acum zeci de anii în care a fost conceput nu existau tehnologiile de azi, care îţi dau o marjă de manevră incomparabil mai mare şi opţiuni inimaginabile atunci.

Dintre cele care acum se construiesc, One Cotroceni Park a fost gândit de la început ca ansamblu preponderent rezidenţial în această logică holistică live – work – play. Nu l-am văzut încă in situ, însă prezentările detaliate arată ceva foarte inteligent conceput. Cu siguranţă că va fi analizat sub lupă de toţi ceilalţi dezvoltatori şi vor ajunge şi capitol de case study în manualele şi cursurile de specialitate. Surprinzătoare la prima vedere, cel puţin, este dispunerea neobişnuită a clădirilor rezidenţiale în mijloc şi a celor de office în exterior, dându-le acestora din urmă o mai mare quality of views şi sacrificând-o aproape cu totul pentru clădirile rezidenţiale din mijloc.

Central District Lagoon City, al lui Lucian Azoiţei, e şi el un astfel de ansamblu hibrid integrat, cu focus pe un social hub de altă natură, încă şi mai interesantă, şi care mizează şi pe o quality of views semnificativ mai consistentă. Oricum, le voi analiza în curând în detaliu şi voi scrie despre ele, fiindcă amândouă sunt evenimente majore, şi nu doar în lumea imobiliară, ci şi în viaţa oraşului şi obiect de studiu sociologic intens.

Boema, neo-boema, post-boema, bobo-hipsterii

Alt proiect spectaculos, care abordează urban living dintr-o cu totul altă perspectivă, este Petru Rareş 1259. Dezvoltatorul său, un tânăr antreprenor şcolit şi trăit prin America şi Franţa, cunoaşte bine potenţialul enorm al neo-boemei (sau post-boemă, cum i se mai spune în mediul academic) pe piaţa de real estate. Şi nu numai acolo, ci în toate ungherele vieţii citadine occidentale. Orice e asociat, direct sau indirect, cu boema (termenul popular, neo/ post boema pentru specialişti), se vinde garantat şi cu preţuri mult mai mari decât ai putea crede.

Petru Rareş 1259 vine cu un concept de ansamblu rezidenţial hibrid affordable luxury de tip Nest Lofts, în care pivotul vor fi un Tribe Hotel (faimosul deja concept occidental de accessible boutique luxury) şi la fel de cunoscutul brand care ţinteşte direct în inima noilor generaţii, Adagio Aparthotels. Spre diferenţă de ceilalţi, aceştia sunt primii care se poziţionează şi se adresează direct, fără echivoc bobo-hipsterilor, viitoarea clasă conducătoare a noilor generaţii. Nu sunt clădiri prea înalte, fiindcă încă nu a ajuns neo-boema şi la înălţime (dar va ajunge şi acolo în următorii ani), dar nici joase nu sunt.

Logica în acţiune. Studiu de caz

Un alt proiect la fel de interesant, şi pe care am avut ocazia să-l studiez direct de data aceasta, la faţa locului şi chiar din interior, deci pot să-l descriu mai în detaliu, este ansamblul de la Mamaia al celor de la Nordis. E mai mic decât al celor de la One Cotroceni Park, însă ei au mers încă şi mai departe cu integrarea şi sinergia, construind conexiuni directe, fizice între clădirile rezidenţiale şi hotelul de lux care e pivotul.

Au pornit norocos proiectul fiindcă şi dezvoltatorii din jur construiesc în acelaşi timp cu ei, şi va exista o oarecare integrare nesperată şi cu aceia. Se pare că s-au pus cumva de acord, pentru că blocurile au cam acelaşi stil arhitectural, şi toţi privitorii le percep ca făcând parte din acelaşi ansamblu. Ceea ce, psihologic vorbind, e un avantaj. Mai mult, fiecare beneficiază şi de facilităţile sociale (convenience facilities) ale vecinilor. Care, dacă sunt proiectate coordonat de la început, aduc un alt mare avantaj.

Ansamblul e format din 4 clădiri mari, înalte şi masive, dintre care cele dinspre stradă sunt un hotel de 5*, iar cele din spate sunt apartamente rezidenţiale puse la vânzare. Interesant şi inteligent este că sunt identice din punct de vedere arhitectural, constructiv şi al amenajărilor interioare, chiar până la mobilier, dacă alegi să cumperi totul de-a gata. Doar balcoanele sunt puţin diferite, cele de la clădirile rezidenţiale sunt ceva mai mari, din raţiuni evidente.

Calcule cu costuri

Dezavantajul lipsei de individualitate pentru clientul rezidenţial e compensat, sau chiar depăşit cu mult de cel financiar: menţinerea preţurilor sub control, prin reducerea costurilor de proiectare, de construcţie şi a celor legate de cumpărările de volum. Dar şi din punct de vedere operaţional, al modelului de business, fiindcă am înţeles că poţi să-i laşi să-ţi închirieze apartamentul în regim hotelier cât nu stai tu acolo. Prin sistemul integrat comercial şi de property management al hotelului şi al ansamblului, desigur, ocupându-se ei de toate. Pentru dezvoltator e avantajos fiindcă mulţi clienţi de hotel nici nu-şi vor da seama că au trecut din hotel în sectorul rezidenţial, iar pentru rezident fiindcă îşi poate recupera o bună parte a investiţiei.

De asemenea, pentru rezident, costurile de menţinere şi de renovare sunt mai mici dacă aleg varianta mobilării standardizate, fiindcă toate cele necesare înlocuirii sunt disponibile în permanenţă în stocuri, costurile mai mici datorită achiziţiilor de volum, instalarea imediată şi fără riscuri de ajustare, fiindcă au fost proiectate exact pentru locurile în care vor fi montate, fiind vorba doar despre simple înlocuiri.

Dar cel mai inteligent lucru de acolo mi se pare integrarea tuturor clădirilor la nivelul parterului, astfel că treci din sectorul rezidenţial în cel public hotelier aproape fără să-ţi dai seama. Volumul suficient de mare al ansamblului, pe de o parte, şi integrarea la acest nivel, pe care încă nu l-am văzut în altă parte, le permite dezvoltatorilor să ofere mai multe facilităţi sociale, funcţionalităţi şi servicii (amenities) pe unitatea de suprafaţă decât oricine altcineva: piscină şi spa, cinema, restaurante, cafenele şi magazine, săli de conferinţă, servicii tehnice integrate şi de altă natură etc.

Dacă ar fi fost doar un mare hotel sau doar clădiri rezidenţiale cu apartamente de vânzare sau de închiriat, deci cu un profil de utilizator mai compact, mai restrâns, probabil că nu ar fi fost avantajos pentru dezvoltator să conceapă şi să construiască atâtea amenities. Însă profilurile adiacent complementare ale clienţilor rezidenţi şi cele ale clienţilor pasageri se însumează, permiţând o diversificare avantajoasă pentru toată lumea. De asemenea, această lărgire/ diversificare a profilului utilizatorului face ca fluctuaţiile în folosirea facilităţilor sociale să fie mult mai redusă, şi în timpul zilei, dar şi transversal, de-a lungul sezoanelor, ceea ce înseamnă iarăşi o economie consistentă pentru toată lumea.

Măsurarea luxului

Foarte schematic, o analiză a conceptului celor de la Mamaia pe grila luxului rezidenţial prezentată mai sus, arată următoarele:

  • Quality of views, panorama, perspectiva sunt sacrificate aproape în întregime, fiindcă din hotel şi din apartamente vezi mai mult blocurile din jur – neobişnuit de apropiate unul de celălalt. Dar asta vine la pachet cu discountul de rigoare, desigur, fiindcă dacă aceste clădiri ar fi fost mai rarefiate şi cu 50m mai încolo, chiar pe malul mării, ai fi plătit dublu sau triplu orice, şi camera de hotel şi la cumpărarea apartamentelor. Se ştie bine, amplasamentul şi vederea pot dubla sau chiar tripla preţul unei proprietăţi imobiliare, altfel identice cu una la doar câţiva paşi distanţă. Exemplul arhicunoscutei străzi Beller din Bucureşti e elocvent: apartamentele de pe dreapta străzii se vând cu 2,000€/mp, cele de pe stânga cu 4,000…
  • La distance to significant social hubs stau la fel ca toţi ceilalţi, dată fiind topografia locului. Dar mai ales a faptului că singurul significant social hub de la Mamaia e marea.
  • La estetica exterioară şi interioară stau foarte, chiar foarte bine – posibil mai bine decât orice alt hotel şi ansamblu de locuinţe colective (bloc rezidenţial) de mari dimensiuni din zonă. Au avut un arhitect foarte bun (se pare că un nume mare în domeniul lor), şi rezultatul e pe măsură. Şi la originalitatea şi eleganţa clădirilor, dar şi în interior, cu marele lobby al hotelului, galeriile comerciale şi spaţiile interioare. Dacă vă uitaţi la nişte poze reale, nu la randări, vă veţi da seama repede despre ce vorbesc.
  • La amenities and dedicated convenience facilities stau iarăşi foarte bine, după cum am detaliat mai sus. Şi mai ales cu dedesubturile tehnice ale construcţiei, care nu se vor mai vedea după ce totul va fi acoperit de amenajările interioare. Le-am văzut pentru că încearcă să mă convingă să cumpăr şi eu un apartament acolo, şi fac un tur tehnic prin şantier cu toţi potenţialii cumpărători, se pare, exact din acest motiv. La nivelul cunoştinţelor mele inginereşti, le-am găsit surprinzător de bine făcute şi cu atenţie la fiecare detaliu.

Modelul dominant în luxul rezidenţial pentru upper middle class

În concluzie, cred că acesta va fi modelul dominant în luxul rezidenţial pentru upper middle class, aripa sa tânără şi de succes, dinamică şi nerăbdătoare, hiperactivă social şi care doreşte să fie tot timpul în centrul evenimentelor, şi profesional şi rezidenţial. Adică în marile centre urbane, în centrul oraşului, sau, oricum, la distanţă minimă de significant social hubs. Aceştia sunt aspiranţii nerăbdători care bat deja cu piciorul în uşa clasei sociale superioare.

Pentru ei se pregăteşte luxul pe înălţime, cu o quality of views minimală, însă cu estetică, funcţionalităţi şi facilităţi sociale la cel mai înalt nivel. Vor fi ansambluri hibride şi integrate din ce în ce mai mult, conceptual, estetic şi funcţional, suficient de mari încât să atingă punctul critic volum şi calitate a facilităţilor sociale care să le menţină atractivitatea în timp cu nişte costuri ţinute bine sun control, pe de o parte, şi pe de altă parte ca rezidenţii să aibă cât mai puţină nevoie şi cât mai rar să iasă din bulă către (alte) social hubs.

În funcţie de cum vor reuşi One Cotroceni Park, Petru Rareş 1259, Central District Lagoon City sau Nordis Mamaia să ducă până la capăt ceea ce au promis, replicarea şi multiplicarea modelului de către ceilalţi mari dezvoltatori va fi mai rapidă sau mai lentă. Şi nu în ultimul rând, acestea sunt şi cadouri nemeritate pentru guvernanţi, fiindcă o parte din planificarea urbană şi numeroase facilităţi sociale de care ei ar trebui să se ocupe, sunt acum preluate de către marii investitorii şi dezvoltatorii imobiliari.

Preţul

Dar preţul plătit de către bucureşteni şi de ceilalţi din din ce în ce mai marile şi mai aglomeratele oraşe va fi mare. Oraşele se vor umple de bule rezidenţiale compacte, enclave din ce în ce mai autosuficiente rezidenţilor, cu amenities and dedicated convenience facilities din ce în ce mai multe, mai sofisticate şi avansate tehnologic. Vei vizita alte bule rezidenţiale mai mult de curiozitate, probabil, şi nu neapărat cu treabă. Spre groaza fabricanţilor de automobile, să adăugăm şi asta…

Vom avea politicieni care să vrea şi să poată să armonizeze toate aceste ecosisteme, să profite de complementarităţile dintre ele spre binele comun? Cu siguranţă că nu în viitorul apropiat. Va dispărea ataşamentul locuitorilor către marele lor oraş şi se va deplasa din ce în ce mai mult către bula sa, care-l va acapara cu totul profesional, rezidenţial şi personal? Probabil că da. Se vor simţi bine oamenii în ele? Probabil din nou că da, din simplul motiv că acolo se vor naşte, pentru ei aceea va fi normalitatea şi nu vor avea instrumente de comparaţie la nivel senzorial, ci doar conceptual. Ne vor invidia viitorii bucureşteni pe noi, cei care trăim astăzi aici, aşa cum trăim? Presupun că nu…

Notă: O analiză bine documentată asupra temei şi cu studii de caz interesante găsiţi, de pildă, în articolul Tall Buildings and Urban Habitat of the 21st Century: A Global Perspective al celor de la University of Illinois, College of Urban Planning and Public Affairs.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite