Republica Moldova, izolată de Gazprom. Provocările gazoductului Ungheni-Chişinău. Poate gazul românesc să dejoace şahul rusesc din Moldova?

România poate fi marea şansă a Republicii Moldova dacă aceasta vrea să îşi sporească substanţial securitatea energetică prin diversificarea resurselor de aprovizionare cu gaz natural. Construcţia gazoductului BRUA, prelungirea până la Chişinău a interconectorului Iaşi-Ungheni şi prezenţa americanilor de la Exxon în Marea Neagră ridică substanţial miza jocului în regiune.

Într-un clasament al celor mai vulnerabile ţări din lume privind securitatea energetică, Republica Moldova ocupă unul din locurile fruntaşe. Tocmai din acest motiv, România şi Republica Moldova au semnat în anul 2015 un Memorandum de Înţelegere pentru a ajuta ţara vecină să îşi diversifice resursele energetice. Dar pot şi, mai ales vor vecinii noştri de peste Prut să scape de influenţa gigantului Gazprom? Care sunt şansele şi care sunt etapele acestei ecuaţii?

Republica Moldova este într-o situaţie complicată. Are un preşedinte pro-rus, un guvern fragmentat şi măcinat uneori de acuzaţii de corupţie, o societate divizată iar economia ţării a intrat la începutul anului în recesiune. Anul 2018 va fi, însă, crucial, pentru că, dincolo de Prut, vor avea loc alegeri parlamentare. O victorie a forţelor pro-ruse va anula toţi paşii făcuţi de Republica Moldova spre Uniunea Europeană în condiţiile în care obiectivul lui Igor Dodon este anularea acestui parcurs şi întoarcerea cu faţa către Răsărit. Răspunsul electoratului va fi edificator în privinţa drumului pe care această ţară îl va parcurge în următorul deceniu. Către prosperitate şi modernism sau în mrejele panslavismului ortodox? Aşa, sinuos, cu scandaluri şi cu multă corupţie, orientarea a fost spre Vest şi pare că rezistă, cu toate ezitările şi retractările fireşti unui asemenea efort uriaş, de a rupe ţara de atâţia ani de dominaţie exclusivă a ruşilor.

Condiţia necesară pentru acest proiect care s-ar putea contura chiar în anul 2018 este ca ambele ţări să fie conduse de guverne stabile şi responsabile.

Poate să scape Gazprom printre degete Republica Moldova?

În prezent, gigantul rus exercită controlul absolut al pieţei de gaze naturale de dincolo de Prut. Nu numai că este unicul furnizor viabil, dar deţine direct 50% din compania de stat Moldovagaz şi controlează încă un procent de 13%, indirect, prin Transnistria. Moldovagaz este compania mamă a Moldovatransgaz, operatorul de distribuţie de gaz natural. Practic, reţeaua de gaze naturale a Republicii Moldova nu este a fraţilor noştri. Proprietarul este Gazprom şi, în condiţiile acestea, dictează tonul.

În anul 2006, disputele comerciale dintre Rusia şi Ucraina au generat o criză a gazului care a afectat întreaga Europă. A fost un moment de cotitură pentru că, pentru prima dată, gazul rusesc era folosit ca armă politică. Mai la Est, unul dintre statele care au îndurat zile bune de ger, într-o iarnă cumplită, a fost Republica Moldova. Cu chiu cu vai au trecut moldovenii de acele momente, fiind ajutaţi cu ceva rezerve de gaze dinspre Ucraina şi cu energie electrică din România. Absenţa unei interconexiuni între ţara noastră şi Republica Moldova s-a dovedit a fi o chestiune dramatică.

Un an mai târziu, în 2007, Moldova şi Gazprom au semnat un contract pentru furnizare de gaze care, începând cu anul 2011, a fost reînnoit periodic. Ultima înţelegere a fost semnată în anul 2016, scadenţa fiind, acum, în anul 2019. La doar câteva zile, însă, de la parafarea contractului, Gazprom a dat în judecată Moldovagaz pentru recunoaşterea unei datorii de 786,6 milioane de dolari, pentru cantitatea furnizată în anul 2014. A fost pentru a patra oară când Gazprom a procedat în acest fel cu republica de peste Prut, ducând procesul la Curtea Comercială de Arbitraj Internaţional din Rusia. Evident, acolo pare că de fiecare dată câştigă compania controlată de la Kremlin.

De ce preferă Gazprom să procedeze aşa? Simplu. Deţine monopol de piaţă, are de-a face cu un stat vulnerabil şi practică o politică de negociere intimidantă. Atât guvernul cât şi compania ştiu că populaţia Republicii Moldova nu are cum să plătească factura întreagă la gaze dacă Gazprom ar elimina politica de discounturi pe care o aplică. Iar marii datornici, consumatorii industriali din Transnistria, fac jocul Gazpromului. Pe de altă parte, Gazprom nu îşi doreşte nicidecum ca guvernul moldovean să avanseze planurile cu România de a prelungi interconectorul Iaşi-Ungheni, construit în 2014, până la Chişinău, din mai multe considerente.

Interesant este că Republica Moldova are un necesar de de 1 miliard de metri cubi în timp ce Transnistria absoarbe 2 miliarde, marii consumatori de-aici fiind producătorii de electricitate şi consumatorii industriali controlaţi de investitori din Rusia. Cu toate acestea, transnistrenii nu plătesc absolut nimic pentru consumul de gaz. O haiducie totală, dar comportamentul are o explicaţie. Toate liniile de electricitate pornesc din această zonă, aşa că Moldova depinde de Transnistria pentru a nu se trezi în beznă. Exagerez, dar nici departe nu prea sunt. Au existat tentative ca Moldova să se conecteze la reţeaua electrică a României, dar costurile prea mari şi, uneori, voinţa politică prea mică, lipsa, de cele mai multe ori, de management competent la nivelul companiilor din România, au fost principalele obstacole.

Revenind... La finalul anului 2016, imediat după ce a câştigat alegerile prezidenţiale, Igor Dodon a efectuat o vizită la Moscova, acolo unde a recunoscut că Republica Moldova îi datorează Gazpromului aproximativ 6.5 miliarde de dolari! În realitate, vecinii de peste Prut i-ar datora gigantului rus doar 500 de milioane de dolari, restul fiind datoria Transnistriei. Dar ruşii se folosesc de statutul neclar al acestei regiuni separatiste pentru a pune presiune pe guvernul de la Chişinău şi pentru a controla anumiţi politicieni ca pe o marionetă. Şi, voila, aşa a apărut şi factura de 6.5 miliarde de dolari, care înseamnă enorm raportat la PIB-ul Republicii Moldova, cu toate că opoziţia de la Chişinău a criticat în termeni duri acţiunea preşedintelui pro-rus Igor Dodon.

Oricine de pe lumea asta ştie că Republica Moldova nu va putea în veci să achite această datorie. Iar Gazpromului nu îi pasă, e mai important însă atuul că deţine controlul absolut în această ţară importantă în circuitul de tranzit. Pentru că aici mai trebuie precizat un aspect important. Turcia şi Balcanii de Vest primesc gaze naturale de la Gazprom prin magistrale care traversează Moldova şi Transnistria. Asta înseamnă 11% din totalul exporturilor de gaze naturale ale Gazpromului.

Dar, dacă proiectele Nord Stream 2 şi Turkish Stream vor fi duse la bun sfârşit, Moldova nu va mai fi o ţară de tranzit, Moldovagaz nu va mai câştiga nici puţinii bani din taxele percepute pentru tranzit şi va fi efectiv la mâna Gazpromului. Pe ruşi nu îi interesează atât să scoată bani din conductele din Moldova cât, mai ales, să nu cumva să lase alt gaz, afară de cel rusesc, să treacă prin ele.

Cheia este extinderea gazoductului Iaşi-Ungheni până la Chişinău

A trecut oarecum neobservată ştirea că Transgaz vrea să participe la privatizarea Vestmoldtransgaz, compania vecinilor noştri de peste Prut, care va gestiona serviciile de transport de gaze naturale prin gazoductul Ungheni-Chişinău. Este a doua ora când această companie de stat pare să găsească curajul de a ieşi pe pieţele internaţionale, după participarea la privatizarea operatorului grec de transport, DESFA.

Această decizie strategică a operatorului român este un prim pas spre diversificarea resurselor energetice ale Republicii Moldova care, în prezent, este prinsă în hăţişurile Gazpromului. Vestmoldtransgaz are un preţ de vânzare de 180 de milioane de lei moldoveneşti, iar Transgaz ar trebui să mai facă investiţii de 93 de milioane de euro în următorii 2 ani. Este interesant că Transgaz a făcut anul trecut proiectarea pentru gazoductul Ungheni-Chişinău, după un ajutor nerambursabil acordat de Guvernul Român, în 2016, în acest scop.

Dacă Transgaz se va băga cu adevărat în acest proiect, ar trebui să pună pe masă bani care sunt relativ uşor de strâns. BERD şi BEI au deja facilităţi de finanţare anunţate pentru proiect, UE oferă 10 milioane de euro direct de la bugetul comunitar, statul moldovenesc contribuie cu 1 milion de euro iar restul banilor ar putea fi asiguraţi din alte credite bancare.

Având şi sprijinul Comisiei Europene, conectarea Chişinăului la gazoductul Iaşi – Ungheni ar deveni crucială şi ar stabiliza într-un fel, situaţia politică din Republica Moldova. Gazoductul va avea o lungime de 119 kilometri şi va fi dat în exploatare la finalul anului 2018, cel târziu la începutul lui 2019, adică aproape de momentul când contractul cu Gazprom se va încheia şi când ruşii ar dori să oprească sau să limiteze tranzitul gazelor prin Ucraina. Practic, efectele construcţiei gazoductului Ungheni – Chişinău se vor reverbera şi în Transnistria şi în Ucraina.

Marele avantaj tehnic la acest proiect este că Vestmoldtransgaz este independentă de Moldovatransgaz şi ar putea asigura un tratament nedescriminatoriu la accesarea reţelei de gaze a Moldovei.

Dar sunt şi mari provocări în faţa acestui proiect.

Prima este că, în Moldova, un consumator nu îşi poate schimba furnizorul dacă are datorii. Atâta timp cât consumatorii industriali din Transnistria sunt datori vânduţi Gazpromului ei nu vor putea beneficia de gaz românesc. Dacă nu se va întâmpla asta, o mare parte din reţeaua de electricitate a Moldovei este expusă unui risc imens.

A doua este că Moldova nu are capacităţi de stocare de gaze naturale iar capacitatea gazoductului Iaşi-Ungheni-Chişinău nu poate acoperi necesarul total de consum, mai ales iarna.

De ce ar fi interesată Republica Moldova de gazul românesc?

Să fim cinstiţi, consumatorul nu dă doi bani pe securitatea energetică. Întrebarea pe care o va pune este dacă gazul românesc este mai ieftin sau mai scump decât cel rusesc. Iar aici este o întreagă discuţie.

Despre liberalizarea preţurilor la gaze nu se vorbeşte doar în România, ci şi în Republica Moldova. Guvernul vecin s-a angajat încă din 2016 să adopte o legislaţie transparentă pentru ca preţul să nu mai fie fixat de Gazprom.

Aici, Moldova va avea măcar atuul că, având încă o sursă de alimentare cu gaze, ar putea sta puţin altfel la masa negocierilor cu Gazpromul, deşi acest lucru nu ar fi economic pentru România de fiecare dată. Pe de altă parte, prezenţa celor de la Exxon ca principal jucător în exploatarea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră ar putea ridica miza jocului de la una comercială la una de strategie geopolitică.

Un rol esenţial îl va juca şi gazoductul BRUA, care va permite diversificarea resurselor de gaze din import pentru România şi din care o mică parte ar putea fi direcţionate, la un moment dat, spre Moldova. Asta dacă nu cumva disputele politice de la Bucureşti nu vor reinstaura restricţii la fluxul liber la gazelor naturale prin conductele româneşti, ceea ce ar putea pune piedici serioase în calea unei noi arhitecturi de securitate energetică şi nu numai, pe ambele maluri ale Prutului. La cum arată lucrurile acum, disputele de la Bucureşti au astăzi mize mult mai mari decât piaţa noastră internă iar jocurile marilor puteri au şanse reale de a-şi găsi un debuşeu în mica noastră politică dâmboviţeană, cu toate încercările unora şi altora de a oculta acest aspect.