INFOGRAFII Patru ani de la colapsul care a îngenuncheat economia mondială

Pentru a recupera prejudiciulFOTO: Getty Images / Gulliver, au fost scoase la licitatie, inclusiv panourile de la intrarea in sediul Lehman Brothers FOTO: Getty Images / Gulliver

Astăzi, cum cobori din lift la etajul 40 al clădirii Time-Life din Centrul Rockefeller, logoul Lehman Brothers străluceşte în continuare la fel, de parcă nu ar fi distrus cândva lumea.

Tineri cu cravate sau fuste închise la culoare stau la birouri în jurul însemnului. Exact ca în orice altă bancă din lume, nu? Doar că, întâmplător, ei lucrează acum în locul în care, în urmă cu fix patru ani, se putea vedea doar haos, panică şi disperare.

La momentul colapsului, Lehman avea active nominale în valoare de 600 de miliarde de dolari. Rămâne, până astăzi, cel mai mare faliment din istoria SUA, iar asta spune multe – nu orice faliment ar putea reuşi să întreacă scandalul Enron.

Pe 15 septembrie 2008, falimentul Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci americane, cobora criza de la înălţimea sălilor de şedinţe ale zgârie-norilor de pe Wall Street în stradă, la omul de rând. Din acest moment, ceea ce fusese poate unul dintre cel mai bine păstrate secrete era pe buzele tuturor. Izbucnise o criză. Una atât de puternică încât nu am reuşit să ieşim nici astăzi din ea.

Nu mai era nici pe departe o surpriză, însă cu toate acestea întreaga suflare din SUA era şocată. Pe 15 septembrie 2008, grupul bancar Lehman Brothers depunea actele pentru intrarea în faliment. Reprezentanţii băncii – a patra bancă de investiţii din SUA ca mărime – anunţaseră încă de la 12 septembrie că, dacă nu vor primi bani de la stat, vor ajunge aici. Situaţia era ştiută, dar nimeni nu credea că un gigant de pe Wall Street ar putea fi lăsat să intre în faliment.

Efectele la nivel mondial au fost atât de severe încât, la doar câteva zile după ce au lăsat Lehman să pice, guvernanţii americani anunţau un program prin care urmau să injecteze masiv lichiditate în sistemul bancar, prin împrumuturi ieftine. „Juriul“ încă deliberează dacă strategia a fost una bună sau dacă a făcut mai mult rău.

Cert este că, din momentul în care Lehman a declarat oficial falimentul, criza s-a transformat din subiect de şedinţă între bancheri şi investitori în realitate. 

Este o exagerare să spunem acesta a fost elementul care a declanşat criza. Fără urmă de îndoială că a fost unul dintre factorii care au agravat situaţia. Însă colapsul Lehman rămâne, până astăzi, privit mai degrabă ca un simptom al bolii şi nu ca unul dintre motivele de îmbolnăvire. 

De la începutul anului şi până la momentul falimentului, preţul acţiunilor Lehman Brothers scăzuse cu 97%. Valoarea gigantului bancar scăzuse la trei miliarde de dolari, faţă de 36 de miliarde de dolari cu un an înainte.

Din cauza portofoliului cu grad ridicat de risc, niciun alt grup bancar nu a vrut să preia instituţia financiară, iar statul a refuzat să o ajute. Banca avea în bilanţuri credite ipotecare şi instrumente derivate de acoperire a riscului garantate cu active imobiliare în valoare de 45 de miliarde de dolari. Criza ipotecilor subprime a fost cea care a bătut toate cuiele în sicriul Lehman.

Falimentul a trimis o undă de şoc pe pieţele financiare din întreaga lume. Panicaţi, investitorii vând acţiuni în mod halucinant. În acea zi, indicele bursier Dow Jones Industrial Average, care monitorizează preţul acţiunilor principalelor 30 de companii americane, a înregistrat o scădere de 5%. Ultima dată când avusese loc o astfel de pierdere într-o singură zi era 11 septembrie 2001, când atentatele teroriste asupra Statelor Unite creaseră isterie.

Lehman Brothers a ieşit din faliment după 1.268 de zile, pe 6 martie 2012. Pe 17 aprilie a început
să-şi achite datoriile către creditori, care au depus cereri pentru 300 de miliarde de dolari. Numele grupului bancar va rămâne însă în istorie precum un sinonim al crizei.

Cine este de vină? Depinde pe cine întrebi.

• Băncile sunt acuzate de lăcomie pentru că au investit masiv în credite ipotecare subprime, acordând împrumuturi persoanelor neeligibile, cu venituri mici sau chiar fără locuri de muncă.  
• Cetăţenii de rând sunt învinuiţi pentru lipsa de înţelepciune dovedită atunci când îşi cumpărau case pe care pur şi simplu nu şi le permiteau.  O mare parte din aceste împrumuturi ipotecare avea dobânzi variabile. Pe la jumătatea anului 2007, dobânzile au început să crească. Imediat Combinaţia a fost fatală. După câţiva ani de boom imobiliar, portofoliile băncilor au început dintr-o dată să fie „inundate“ de credite ipotecare neperformante. Numărul executărilor silite de ipoteci creştea alarmant. Americanii îşi pierdeau casele, băncile le scoteau la vânzare pentru a-şi recupera prejudiciul, dar nimeni nu le mai cumpăra. Piaţa imobiliară era în cădere liberă. În acest moment a apărut al doilea fenomen specific: încercând să-şi refinanţeze creditele, mulţi americani au descoperit că valoarea proprietăţii pentru care plăteau creditul ipotecar scăzuse chiar şi la jumătate.  
• Autorităţile sunt acuzate că au favorizat reglementarea slabă care a permis apariţia acestor anomalii în sistemul financiar.

În decembrie 2007, SUA au intrat oficial în recesiune, din care reuşesc să iasă abia în iunie 2009.
Ce am învăţat din asta? Multe şi nimic. Politicienii fac planuri, bancherii promit, preşedinţii de bănci centrale şi secretarii de trezorerii din întreaga lume cooperează şi se gândesc cum să-şi coordoneze strategiile. Şi, pentru că toţi sunt atât de ocupaţi, nu mai are cine să pună în aplicare. Neregulile din sistemele bancare ies la iveală tot mai des, de fiecare dată semnalând abuzuri tot mai grave. Bancherii se înţeleg între ei pentru a manipula nivelul dobânzilor – a se vedea scandalul LIBOR, aflat încă în plină desfăşurare, iar autorităţile închid ochii la nereguli din veşnicul motiv „prea mare pentru a eşua“. Unele dintre cele mai mari nume din industrie – de la UBS, ING, Barclays şi Bank of America sunt doar câteva exemple – au fost implicate în cazuri de fraudă, spălare de bani sau tranzacţii ilegale.

Criza ipotecilor subprime s-a transformat într-o criză bancară şi apoi în una a creditării, lăsând populaţia, companii şi guverne deopotrivă fără finanţare. Faptul că marile corporaţii au rămas fără bani s-a reflectat în creşterea alarmantă a şomajului. Lipsa creditării pentru state s-a transformat însă în criza datoriilor de stat, cu epicentrul în Europa. Criză care a fost transferată imediat şi asupra sistemului bancar. Economiştii, şi de această dată în frunte tot cu Nouriel Roubini, cel care a prezis actuala criză, avertizează că greul abia urmează şi că ne paşte o „furtună perfectă“.