Parcă am mai văzut filmul ăsta. Pe data de 20 ianuarie, Gabriel Resources, acţionarul majoritar la Roşia Montană Gold Corporation, a trimis o notificare preşedintelui şi premierului în care le cere să iniţieze consultări pentru demararea proiectului aurifer de la Roşia Montană. Nimic nou în asta - compania era de mult angajată într-un proces viguros de lobby în privinţa proiectului respectiv şi a făcut multe cereri în acest context. Însă, ultimul demers a capturat atenţia investitorilor – în aceeaşi zi, acţiunile companiei la bursa din Toronto au crescut cu peste 13%, iar a doua zi, s-a mai apreciat cu 9%. 

Explicaţia putem să o găsim într-o discretă notă de subsol din comunicatul de presă: „Pentru a-şi proteja interesele, Gabriel Resources a emis în mod oficial notificarea în conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale bilaterale de protejare a investiţiilor pe care România le-a încheiat cu Canada, Olanda şi Regatul Unit.” 

Deci departe de a fi o cerere de duzină, de data asta investitorul a transmis ceea ce în jargon juridic s-ar numi un „trigger letter” sau „scrisoare declanşatoare”. Pe scurt, acesta este un document oficial prin care investitorul, invocând prevederile unui tratat bilateral de protejare a investiţiilor dintre România şi ţara sa de origine, declară existenţa unei dispute investiţionale cu ţara gazdă, se declară „investitor afectat” şi cere să intre în negocieri cu statul roman pentru rezolvarea disputei. Importanţa scrisorii constă în faptul că tratatele de acest gen prevăd o perioada de „calmare a spiritelor” („cooling-off period”) înainte ca investitorul să aibă dreptul să acţioneze statul gazdă într-o instanţă de arbitraj internaţional (de exemplu,  tratatele României cu Olanda şi cu Marea Britanie prevăd o perioada de 3  luni, iar cel cu Canada 6 luni). O scrisoare declanşatoare are darul de a activa acest calendar şi de a soma statul să intre în negocieri în acest răstimp pentru a rezolva situaţia. Iar investitorii de portofoliu au mirosit că ceva e în sfârşit pe punctul de a se mişca cu proiectul, şi au cumpărat masiv acţiunile firmei pe bursa din Toronto. Atât de masiv, încât de la începutul lui ianuarie 2015 preţul acestora s-a dublat.

Personal, nu sunt împotriva exploatării resurselor naturale şi nu-mi pasă dacă proiectul de la Roşia Montană este dus la capăt de către Gabriel Resources sau de altă firmă. Ce îmi doresc însă – ca probabil mulţi dintre noi – este ca aceasta sa se facă:

1) folosind o tehnologie modernă de ultimă generaţie, care minimizează riscurile de mediu;

2) în urma unei concesiuni acordate într-un mod transparent în care interesele statului român să fie protejate la un nivel cel puţin echivalent cu alte state din EU care au iniţiat genul acesta de parteneriate.

Pentru motive ce nu ţin de subiectul prezentului articol, nu cred că în forma actuală proiectul întruneşte aceste condiţii. De aceea declaraţia ulterioară a preşedintelui Iohannis prin care a spus că proiectul nu a fost bine conceput şi că ar trebui modificat prin negocieri mi s-a parut salutară.

Primejdia însă este că în următoarele zile vom asista la o procesiune de politicieni şi formatori de opinie care se vor văicări din nou cum că ne paşte pericolul ca statul sa fie nevoit să plătească 4 miliarde de dolari în despăgubiri (cifra vehiculată în trecut de către Gabriel Resources) în caz că nu dă drumul la proiect taman aşa cum este. Am mai văzut asta în trecut când vreun investitor ameninţa statul român cu judecata şi, ca avocat specializat în arbitraj comercial, am rămas mai întotdeauna siderat de reacţia reprezentaţilor statului care începeau să îşi dea cu părerea, de multe ori inducând isterie în ceea ce ar trebui să fie o dezbatere abordată cu tact şi profesionalism. De aceea o să îmi permit să fac câteva observaţii de ordin juridic, politic şi – cu voia dvs. -  geopolitic pe marginea acestei chestiuni pentru a pune lucrurile în context şi a facilita – sper eu – o discuţie informată.  Detaliile le veţi găsi mai jos, dar în linii mari, acestea sunt:

1)    Dracul nu este atât de negru cum pare. Este în interesul investitorilor să vehiculeze sume astronomice în spaţiul public pentru a maximaliza impactul disputei, însă de cele mai multe ori acestea au puţine tangenţe cu realitatea. Singurul număr care contează este acela pronunţat de un tribunal arbitral la capătul unui lung, costisitor şi riscant arbitraj internaţional, capitol la care România stă relativ bine.

 2)    Ai grijă ce-ţi doreşti.  Prin invocarea cetăţeniei corporative a unui sau mai multor state pentru a beneficia de protecţia tratatelor acestora cu ţara gazdă, investitorul îşi asumă de asemenea obligaţia respectării legislaţiei interne ale acestor ţări, care pot să aibă efecte extrateritoriale – adică legile statului-mamă ar putea reglementa anumite acţiuni ale investitorului în statul gazdă, iar încălcarea acestora ar avea consecinţe inclusiv penale în ţara mamă pentru investitor. Pentru investitori – în special pentru  cei ce investesc în ţări în curs de dezvoltare - acest lucru îi face de multe ori circumspecţi faţă de un litigiu care ar scoate la iveală acţiuni cu risc reputaţional sau juridic vizavi de statul de origine.  Mai pe şleau: şi Canada, şi Marea Britanie, şi Olanda au câte o lege care interzice companiilor lor să dea şpagă. Inclusiv în alte ţări. Adică dacă eu ca un investitor din aceste state dau şpagă în alte ţări, se lasă cu puşcărie în ţara mamă pentru mine şi /sau cu amenzi usturatoare pentru compania mea.

 3)    Gura bate fundul.  Având în vedere că orice comentariu din partea reprezentanţilor statului român pe marginea responsabilităţilor acestuia faţă de investitor poate fi folosit împotriva statului într-un eventual litigiu arbitral, acestea ar trebui să fie limitate sau gestionate profesional.  De multe ori, aceste Casandre isterice sunt - vorba poetului – fie smintiţi (adică vorbind în necunoştinţă de cauză), fie mişei (cu o agendă ulterioară). Intervenţiile lor însă au avut aproape întotdeauna un efect nociv asupra intereselor statului.

Sa le luăm pe rând şi să începem cu acest mare arbitraj care pare să ne pască şi cu sumele de miliardele în despăgubiri vehiculate de investitor. Ca sa fie treaba clară, investitorul NU este obligat să iniţieze procedura de arbitraj la expirarea termenului menţionat în scrisoarea declanşatoare, şi de fapt mulţi din cei ce scriu asemenea scrisori chiar nu intenţionează să se folosească de această opţiune.  Arbitrajele comerciale durează mult, sunt scumpe, şi nu ştii niciodată ce murdării care ar putea afecta reputaţia companiei mai ies la iveală în cadrul procesului.  În plus, există întotdeauna şansa să pierzi, şi la acest capitol, România stă destul de bine – cu excepţia procesului cu European Drinks (sentinţa care în momentul de faţă face obiectul unui recurs şi care a atras inclusiv Comisia Europeană de partea statului român), statul român a câştigat – sau a ieşit mai puţin şifonat decât partea adversă din - mai toate procesele investiţionale din ultimii 10 ani.  Un studiu statistic al firmei internaţionale de avocatură Allen & Overy făcut pe un eşantion de 221 arbitraje investiţionale pune în context situaţia: genul de litigiu arbitral contemplat de Gabriel Resources împotriva statului român durează în medie 3 ani şi 8 luni, doar  41% din reclamanţi au avut câştig de cauză, daunele acordate reclamantului (în caz de câştig) sunt în medie 76 de milioane de dolari (cu toate că pretenţiile reclamanţilor, ca şi în cazul de faţă, pot fi de ordinul miliardelor), iar costurile arbitrajului pentru fiecare din părţi este în medie 4.5 milioane de dolari.  

Din motivele de mai sus, în practică, statele care primesc genul acesta de scrisori au o reacţie calmă şi multe fie emit un răspuns pur formal la scrisoarea declanşatoare, fie intra în negocieri de dorul lelii şi aşteaptă să se scurgă perioada cu pricina ca să vadă ce face investitorul. Adică iniţiază arbitrajul sau doar foloseşte scrisoarea declanşatoare pentru a juca la cacealma?

Ce înseamnă „cacealma” în acest context? Unul din avantajele trimiterii unei scrisori declanşatoare este că îi permite investitorului să solicite implicarea mai formală a „ţării mamă” în dispută. La urma urmei, dacă eşti să zicem o companie olandeză şi reclami oficial încălcarea unui tratat internaţional dintre România şi Olanda în ceea ce te priveşte, îţi permiţi să soliciţi ambasadorului Olandei la Bucureşti să-ţi ia partea. Sau a prim-ministrului olandez, dacă dai de el. Este până la urmă vorba şi de o chestiune diplomatică care afectează relaţia între doua ţări, şi chiar dacă reprezentanţii statului de origine al investitorului nu o vor face public, disputa ar putea fi abordată în discuţii bilaterale – ceea ce ar pune o presiune mai mult sau mai puţin subtilă pe guvernul ţării gazde. În cazul nostru, investitorul aparent şi-a însuşit trei cetăţenii – canadiană, olandeză şi britanică – şi a invocat tratatele aferente.  Putem să admitem că ar exista o legătură jurisdicţională a investitorului canadian cu Anglia şi Olanda care ar face posibilă invocarea tratatelor adiţionale, cu toate că în acest gen de arbitraj este virtual imposibil ca investitorul să se adreseze instanţei  arbitrale ca „triplu cetăţean” şi să beneficieze efectiv de protecţia simultană a trei tratate. Mai degrabă însă, este o încercare de a transmite un mesaj unui preşedinte împăciuitor ca Iohannis sau unui premier „flexibil” ca Ponta cum că „compania noastră, împreună cu prim-miniştrii şi guvernele Angliei, Canadei şi Olandei avem o problemă mare cu România, o problemă cu posibile implicaţii asupra relaţiilor bilaterale, şi pe care ar fi bine să o rezolvaţi până ce acestea nu vor fi afectate ireversibil”. 

Ceea ce ne aduce la al doilea punct.  În cazul de faţă, mai interesant mi se pare muşchetarul care lipseşte din această troică de ţări ale căror cetăţenie şi protecţie (prin virtutea  tratatelor investiţionale ale acestora cu România) o invocă Gabriel Resources.  Dacă ne uităm la acţionariatul acesteia, 68% din acţiunile sale sunt deţinute de doar 5 entităţi, din care 4 (Electrum Global Holdings, Newmont, Baupost Group, şi Paulson and Co.  –  deţinând împreună  52% din acţiuni) sunt companii americane.  Deci avem de a face cu o companie cu acţionariat majoritar american, ceea ce tehnic le-ar permite acestora (sau chiar şi Gabriel Resources) să invoce şi protecţia tratatului pentru protecţia investiţiilor dintre România şi Statele Unite. Parcă ar da mai bine să-l ai pe Obama lângă David Cameron, Stephen Harper şi Mark Rutte punând România la colţ pentru încălcarea drepturilor unui sau mai mulţi investitori naţionali, nu?  Şi totuşi asta nu s-a întâmplat. Oare de ce?  Ca să punem lucrurile în context, propun un mic detur istoric.

Gambitul Năstasian

Cu mulţi ani în urmă, când eram toţi mai tineri şi frumoşi, iar sportul preferat al lui Trăian Băsescu era să-l plesnească pe Adrian Năstase pe tema contractului cu Bechtel pentru autostrada Transilvania, fostul preşedinte a scos la un moment dat rufele murdare mai în public decât de obicei: cu prilejul unei vizite în SUA pentru semnarea acordului privind scutul antirachetă, a reluat tema furtului în cârdăşie dintre compania americană şi fostul prim-ministru. De data asta însă, sătul să fie sacul de box al fostului preşedinte şi să fie făcut de râs peste ocean, ex-premierul a reacţionat în forţă. Într-o scrisoare deschisă către compania americană, pe 21 Septembrie 2011 acesta a emis un ultimatum: ori ieşiţi la rampă şi mă apăraţi (o acţiune care de altfel, în opinia fostului premier, ar ţine de o „datorie morală” a companiei) or torn tot ce ştiu pe temă tranzacţiei cu pricină la procuratura americană (Department of Justice, sau DOJ). La ţanc, prin vocea purtătorului său de cuvânt, PSD a anunţat şi el că trimite o scrisoare companiei şi alta ambasadorului american la Bucureşti, cerându-i acestuia din urmă să sesizeze procurorul general al SUA în privinţa declaraţiilor lui Băsescu. La scurt timp, compania americană a emis un comunicat de presă prin care îi lua voalat apărarea fostului prim-ministru.

Puţini au înţeles gestul de atunci al fostului premier – aparent, unul destul de eficient - dar acesta a atins un punct extrem de sensibil pentru compania americană. Ca să înţelegem despre ce e vorba, hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să zicem ca o companie românească de renume câştigă un proiect mare într-o ţară străină. Bravo lor, nu-i aşa? Asta înseamnă până la urmă bani care revin în economia română, ceva joburi în plus pentru cetăţenii români, competitivitate internaţională, mândrie naţională, etc. Ce se întâmplă însă dacă ţara respectivă este una renumită prin corupţie şi există dovezi care atestă că proiectul a fost câştigat în urma unor şpăgi date la nivel înalt?  Din nou, reacţia generală ar fi probabil ceva de genul „să trăiască, tată! Păi dacă astea-s regulile locale, ce sa faci?  Dacă nu s-ar fi băgat ai noştri, ne-ar fi suflat proiectul bulgarii sau italienii sau chinezii sau poate alţii care nu au greţuri când e vorba să se adapteze la tradiţiile locale.”  Ei, cam aşa probabil ar fi fost reacţia şi la case mai mari – de fapt, până nu demult, fiscul german chiar permitea deductibilitatea „atenţiilor” mai mult sau mai puţin substanţiale oferite de companiile germane oficialilor străini.  

Statele Unite însă au adoptat o abordare diametral opusă. În anii 70’, o investigaţie a agenţiei americane de reglementare a pieţii financiare (Securities and Exchange Commission sau SEC) a scos la iveală faptul că peste 400 de companii americane au plătit sute de milioane de dolari unor politicieni, partide politice, şi funcţionari publici din alte ţări – ţări în mare parte subdezvoltate, însă cu mari resurse naturale - sume destinate influenţării unor decizii politice cruciale în beneficiul respectivelor companii. Mită, adică. Scandalul a dus la adoptarea legii în premieră mondială care până şi acum rămâne una de referinţă în combaterea corupţiei corporative, şi care are o mână extrem de lungă: Legea cu Privire la Practicile Corupte în Străinătate (Foreign Corrupt Practices Act, cunoscută în SUA prin acronimul FCPA). Pe scurt, legea interzice companiilor private (americane, dar nu numai) să dea şpagă unui oficial străin pentru a obţine un beneficiu comercial. Al doilea obiectiv important este acela de a legifera transparenţa contabilă a corporaţiilor în acest context – un fel frumos de a zice că dacă te-ai scăpat totuşi şi ţi-ai cumpărat niscai miniştrii într-o republică bananieră, trebuie musai să consemnezi acest lucru în raportul contabil pe care companiile listate la bursa americană trebuie periodic să-l depună la SEC. În caz contrar, acestea riscă să fie lovite cu doua capete de acuzare – unul că au încălcat legea, altul că au minţit despre asta.   

Legislaţia respectivă este redactată în aşa fel în care să prindă câţi mai mulţi peşti. Oricare dintr-un număr de tangenţe ale unei companii străine cu Statele Unite aduce respectiva companie sub incidenţa legii. La fel, interpretarea termenului de „oficial străin” este unul extrem de generos şi include aproape orice persoană din sistemul bugetar: de la doctorul dintr-un spital public şi poliţistul de la colţul străzii până la ditamai ministru. Iar „mita” este definită şi ea liberal - fie că este dată direct sau prin intermediari, în cash sau în beneficii, pe teritoriul SUA sau în afara lui – şi este considerată ca atare dacă există măcar asteptarea ca „oficialul străin” să acorde vreun beneficiu ilegal politic sau economic companiei prin prisma funcţiei sale. 

Mai important e că legislaţia are dinţi şi încă unii de rechin. Americanii nu doar că interzic propriilor companii să dea şpagă în alte ţări, dar dacă le prind (şi vor să le prindă) le ard nişte amenzi uluitoare. De exemplu, în primele 6 luni ale lui 2014, procuratura americană (DOJ) a iniţiat 13 dosare in acest context, si SEC alte 2.  Nume grele precum Hewlett Packard, Halliburton, Daimler, ENI and Alcoa au plătit miliarde de dolari în amenzi şi penalizări in ultimii ani, dar campionul individual rămâne compania germană Siemens cu a sa legendară amenda de 800 de milioane de dolari încasată în 2008. Nu în ultimul rând, legea permite începerea urmăririi penale împotriva oricărui angajat sau intermediar al companiilor respective, respectiv de cetăţenia acestuia. Zeci de directori si manageri de multinaţionale au fost deja trimişi la închisoare pentru fapte de corupţie comise de companiile lor in afara Statelor Unite, cea mai lungă condamnare fiind de 15 ani. Ca o paranteză, cazul Siemens a dus la aducerea unui nou management, iar acum compania a devenit lider în promovarea practicilor oneste de afaceri, şi a făcut chiar o donaţie de 100 de milioane de dolari pentru proiecte anticorupţie ale societăţi civile din toată lumea. Ca să vedeţi că amenda nu doar pedepseşte, dar poate să şi schimbe comportamentul.

Deci, companiile americane au prins frica de bau-bau de acasă. Teama de a stârni interesul procurorilor americani le motivează să cheltuiască zeci de milioane de dolari pentru crearea departamentelor specializate de control intern anti-şpagă sau pentru investigaţii interne şi a dus la explozia industriei de „compliance” –un trib întreg de avocaţi şi experţi care se ocupă exclusiv de depistarea şi semnalarea încălcărilor legislaţiei anti-corupţie. În doar doi ani (2013-2014), compania Walmart a cheltuit uluitoarea sumă de 439 de milioane de dolari pe investigaţii interne pe tema potenţialelor încălcări ale FCPA, pentru a-şi întări capacităţile de control intern şi pentru a face faţă unei investigaţii de corupţie referitoare la subsidiara sa din Mexic. Iar în România, deja faimosul scandal Microsoft este legat direct de o investigaţie a companiei în SUA (de catre DOJ si SEC) pentru încălcarea FCPA.

Deci mişcarea fostului prim-ministru avea un uşor iz de arătatul pisicii (să nu zic şantaj) şi compania americană aparent s-a comformat somaţiei. Nu musai pentru că s-ar fi simţit cu musca pe caciulă, cu toate că motive poate ar fi avut. Cel mai probabil însă este ca puşi în faţa unui fost prim-ministru vorbăreţ şi disperat, au decis să reacţioneze stiind cât de costisitor este să te aperi (chiar nevinovat fiind) de procurorii americani pe tema FCPA şi cunoscând riscul reputaţional aferent unei asemenea investigaţii.

Acum, chiar dacă în primele decade după adoptarea FCPA-ului companiile americane s-au plâns ca interdicţia de a mitui oficialii străini le limitează competitivitatea internaţională (vizavi de competitorii lor din, să zicem Canada, Marea Britanie sau Olanda, care nu aveau asemenea piedici), între timp, lumea s-a mai cioplit şi mai multe ţări au început să adopte legislaţie anti-corupţie cu efecte extrateritoriale care vizează companiile lor. Canada are Legislaţia cu Privire la Coruperea Oficialilor Străni (Corruption of Foreign Public Officials Act), Marea Britanie are Legislaţia Britanică cu Privire la Mită (UK Bribery Act) iar olandezii, mai modeşti, au băgat legislaţia aferentă direct în codul penal. După modificările din ultimii ani, aceste legi au început să se comporte în sfârşit ca CFPA-ul american şi să „muşte”. După un număr de amenzi usturătoare aplicate companiilor şpagare, în 2014 legislaţia canadiană si cea britanică au produs primele condamnări cu închisoarea.

Să ne întoarcem însă la oile noastre. Chiar dacă nu a invocat identitatea sa americană, asta nu înseamnă că investitorul nostru nu se gândeşte la FCPA zi si noapte. Se gândeşte atât de mult la el, încât îl şi menţionează pe nume în regulile interne de etică corporativă - alături de legislaţia anticorupţie canadiană şi britanică – şi îşi declară aderenţa totală şi ireversibilă la principiile enunţate acolo. În acest context, un punct obligatoriu pe agenda negocierilor statului român cu investitorul ar trebui sa fie rezultatele unui audit intern vizavi de obţinerea de către investitor a tuturor permiselor, autorizaţiilor şi licenţelor aferente desfăsurării investiţiei, natura relaţiilor investitorului sau a agenţilor săi cu orice exponent al statului român (de la vladică până la opincă) cu putere decizională în acest caz, şi semnalarea potenţialelor nereguli care ar putea fi problematice din punctul de vedere al legislaţiei americane, britanice, canadiene sau olandeze. Şi de ce nu, şi a celei româneşti.

Veţi spune ca ceva de genul ăsta a existat deja – vestita comisie specială încropită la sfarsitul lui 2013 să investigheze modalitatea prin care a fost acordata licenţa de minerit (formată pe principiul lui Clemenceau că dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie parlamentară). Chiar şi aşa, investigaţia totuşi a găsit destule bube transpartinice în toată afacerea asta ca aleşii să se sperie destul încât sa respingă proiectul de lege al guvernului referitor la investitie şi să arunce cartoful fierbinte în curtea Parchetului si DNA-ului. De unde nu a mai ieşit nici azi. Însa eu sugerez o investigaţie profesionistă, executată de specialişti internaţionali - nu politruci -  care sa ţină cont şi de implicaţiile internaţionale ale afacerii. Şi care să fie tradusă si trimisă de asemenea procuraturii canadiene, britanice, olandeze, şi americane – poate or gasi si ei ceva interesant in raportul final. Iar asta ar încuraja DNA-ul să mai salte niscai oficiali sau parlamentari, că tot e la modă.  Fără această investigaţie, statul român nu ar putea sa clarifice responsibilităţile care-i revin conform contractului cu investitorul şi tratatelor aferente, magnitudinea riscului la care s-ar expune în cazul unui litigiu arbitral sau poziţia pe care ar trebui sa o adopte în cadrul negocierilor cu investitorul. Mai ştii, poate că totul va ieşi curat ca lacrima, cu toate că unul din investitorii principali în Gabriel Resources -  BSG Capital - este în momentul de faţă acuzat de autorităţile americane taman de încălcarea FCPA pentru mituirea politicienilor din Guinea în legătură cu un proiect de exploatare a minereurilor în ţara africană, iar cel puţin unul din intermediarii din acel caz a fost condamnat la închisoare. Însă pentru o protejare eficientă a intereselor statului român, orice discuţie cu investitorul trebuie să se desfăsoare cu toate cărţile pe masă.

Şi aşa ajungem la a treia chestiune - guralivitatea politicienilor şi a factorilor de decizie autohtoni, care poate fi nocivă din punct de vedere juridic pentru apărarea interesele statului roman într-un asemenea litigiu. Iar România, slava Domnului, se mândreşte cu o bogată tradiţie în acest domeniu. În 2005  de exemplu, primul ministru Tariceanu califica reţinerea lui Dinu Patriciu în dosarul Rompetrol ca fiind un „abuz” exact în momentul în care Rompetrol se pregătea să demareze procesul arbitral investiţional împotriva statului român în care urma să ceară inclusiv prejudicii economice izvorând din acel incident. În contextul în care ditamai prim-ministrul dinamitează de la înălţimea funcţiei printr-o simplă declaraţie un element-cheie în apărarea statului român - fie că e vorba de legalitatea reţinerii lui Dinu Patriciu, de declaraţiile lui Adrian Năstase în cazul European Drinks sau de părerile lui Victor Ponta pe tema Roşia Montană  – atunci vorbim fie de o prostie monumentală, fie de ceva mult mai urât mirositor. Nu trebuie să deţii un doctorat în relaţii publice ca să ştii că unicul comentariu permis în acest contex din partea unui reprezentant al unui potenţial reclamat într-o dispută investiţională este un refuz politicos de a comenta pe marginea chestiunilor care fac obiectul unui potenţial litigiu. Iar dacă logoreea irepresibilă a reprezentaţilor statului român nu poate fi gestionată altfel, atunci actul şi consecinţele sale – în contextul în care acestea implică pierderi grave pentru statul român – ar putea fi încadrate de către vreun procuror imaginativ la capitolul „subminarea economiei naţionale”. Sau mă rog, având în vedere că  guvernanţii au eliminat prudent respectiva infracţiune din noul cod penal, la alte capitole care criminalizează cel puţin o parte din elementele constituente ale infracţiunii respective. 

În contextul celor de mai sus, ultima zburleală a investitorului la adresa statului român poate fi percepută ca o mutare menită să crească presiunea asupra celui din urmă, şi trebuie tratată cu calm, tact şi inteligenţă. O renegociere detaliată care ar duce la optimizarea proiectului prin reaşezarea sa pe baze transparente şi echitabile ar fi în interesul ambelor părţi şi ar duce la o exploatare mai eficientă a minereurilor din zona Apusenilor.